Ce ni se întâmplă e de înțeles într-un anume fel: trăim „vremuri interesante“ și ochii societății sunt ațintiți către scena politică. Valurile de neîncetate frământări din structurile puterii acaparează tot mai mult opinia publică. Dacă însă problematica economică, domeniu de care depinde fundamental bunăstarea populației, va continua să rămână în planul doi al dezbaterii publice, planul întâi fiind dominat de politică, prețul plătit va fi uriaș. Primenirea radicală a vieții economice, de care avem nevoie ca de aer, nu are cum să se producă atât timp cât societatea românească va continua să inhaleze doza de pesimism ce-i este administrată zilnic și nu se va mobiliza să grăbească ducerea la bun sfârșit a reformelor întârziate. Dar nu văd cum ar putea fi grăbită înaintarea pe calea restructurărilor până când, în dezbaterea publică, interesul pentru economie nu va fi cel puțin egal cu interesul pentru politică.Un preț îl plătim deja. Pentru că de țările dezvoltate suntem la distanțe mari, despărțiți prin nivelul tehnologic, productivitatea muncii, calitatea produselor, standardul de viață. Iată redutele! Ne încumetăm să le cucerim într-un efort de a obține un loc mai bun în lumea noastră concurențială? Fiindcă lumea asta, acum – când simte în ceafă răsuflarea rece a turbulențelor de pe piețele financiare, când recesiunile lovesc mai multe țări din Uniunea Europeană, iar șomajul face ravagii pe întreaga planetă – continuă să fie dominată de standarde de competitivitate. Ei bine, în competițiile acestei lumi, noi ce șanse avem? Pe ce locuri ne-am putea plasa în anii ce vin? Fără îndoială, judecarea direcției în care merge România (dacă e bună ori nu e bună) nu poate fi ruptă de esența acestor întrebări.
Bineînțeles, răspunsul corect e legat de măsurătorile făcute cu indicatori de performanță economică. Și cum în România PIB-ul e cu semnul plus în al treilea an consecutiv, deficitul bugetar a revenit în matcă în timp ce contul curent a devenit excedentar, datoria publică continuă să fie sub plafonul admis, stabilitatea financiară e deja consolidată, iar șomajul scade, concluzia firească e că toate cele șase locomotive care trag trenul economiei noastre au în momentul de față ritmuri de înaintare mai bune decât cele din multe alte țări ale Uniunii Europene, inclusiv din zona euro. Ciudat paradox: mergem mai bine și stăm mai rău! Problema este că trenul nostru are mari întârzieri de recuperat.
Dar unde merge acest tren?
O gară terminus nu există. În Uniunea Europeană, 28 de trenuri aleargă pe 28 de linii în aceeași direcție, țintă fiind un șir de gări, de fapt un șir de etape ale unui proces complex numit Bunăstare. Cursa e grea. Obstacolele se înmulțesc: datorii publice în creștere, șomaj, dificultăți în recapitalizarea băncilor etc., etc. Unele trenuri, mai ales din zona euro, deși au poziții înaintate, merg când mai repede, când mai încet sau chiar dau înapoi. Fiindcă terenul – un sistem integrat de piețe libere, piețe de producție, de consum, monetare, valutare, de capital – e accidentat. Și dacă locomotivele nu funcționează ca niște ceasornice, se poticnesc. De ce atunci, dacă ritmurile noastre sunt mai bine – și sunt! –, nu începem să recuperăm din decalaje? Fiindcă societatea românească încă n-a înțeles că nu-i de ajuns să obținem în economie ritmuri ale creșterii economice mai bune decât ale concurenților noștri. Esențial este să avem un PIB cu o structură nouă, cu valori adăugate care să aducă bunăstare pentru o mai mare parte a populației, condiția fiind întoarcerea la respectul pentru lucrul bine făcut. În toate sferele societății.
Cum știm dacă un lucru este ori nu bine făcut? Răspunsul nu-l putem afla decât în focul competiției globale. Japonezii, în anii 1980, când erau pe cai mari, fabricau două tipuri de produse: pentru piața internă și pentru export. Produsele pentru piața internă erau făcute… atât cât puteau ei de bine să le facă. Fără niciun rabat. La export, în schimb, mai coborau ștacheta, pentru a fi în consens cu standardele internaționale, care erau ceva mai joase decât ale lor. Așa ar fi normal să facem și noi: să privim în jur, să vedem la ce standarde se lucrează în lume și acolo să ne potrivim ștacheta. Mai sus, mult mai sus decât este acum.
Acest articol a apărut în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 24.07.2013
0 comments :
Trimiteți un comentariu