În primăvara lui 2008 eram la Praga și am fost invitat la Wood, cea mai importantă firmă de brokeraj cehă, pentru o discuție despre România, politică, economie, potențial de creștere, investiții etc. Orice investitor străin te întreabă înainte de economie despre politică, cât de stabil este guvernul, care este relația dintre președinte și premier, relațiile dintre partidele de coaliție, cine va câștiga alegerile - asta ca să vedem cât de important sunt privite în afară situația politică internă și orice declarație a unui lider. Ei iau chiar în serios ce spune un președinte, un premier sau liderul unui partid politic.După ce am spus că așa este la noi în politică, liderii să se „omoare“ public, dar să bată palma în spatele ușilor închise, dacă interesele o cer, am trecut la economie. Îmi amintesc că am vorbit cu înflăcărare despre România, despre faptul că economia noastră duduie, că vin banii peste noi din toate părțile, miliarde și miliarde de euro, că avem o rată de creștere triplă peste țările vechi ale Europei și așa o vom ține cel puțin un deceniu, recuperând astfel peste noapte decalajele de putere de cumpărare, despre stabilitatea cursului, despre cum vom lua locul Poloniei ca motor de creștere în zonă, lăsând în urmă Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, care își atinseseră potențialul și nu mai aveau de unde să crească. În fața ochilor vedeam numai creșteri și nicio umbră de îndoială. La un moment dat am primit o întrebare, de la un american, care avea peste 50 de ani și era angajat la Wood pe post de analist: și dacă nu mai vin banii? Și dacă se retrag? M-am blocat! Nu știam ce să răspund. Cum să nu mai vină banii? Să plece? Dar aici, în România, sunt randamentele mai mari, aici este viitorul, aici este următorul potențial de creștere al Europei. Mă așteptam la o scădere a ritmului de creștere economică de la 7-8% pe an spre 4-5% pe an, dar de la o bază mai mare, și o încetinire a ritmului de creștere a salariilor și a plimbării angajaților de la un loc de muncă la altul peste noapte, dar să nu mai vină banii în România? Să plece? Aveam în minte ce s-a întâmplat cu criza asiatică din 1997 și apoi cu criza din Rusia din 1998, când monedele lor naționale s-au prăbușit peste noapte în urma retragerilor investitorilor de portofoliu, cei care intră pe piața valutară, bursieră sau a titlurilor de stat, dar credeam, în primăvara lui 2008, că România era altfel. Ar putea fi ceva probleme, poate o ușoară depreciere a cursului pe fondul unor speculații, dar doar atât. Să nu mai avem investiții străine? În 2007-2008 am avut investiții străine de 8-9 miliarde de euro pe an. Puteau să mai scadă, dar puțin, tot suntem o țară cu potențial. Nici nu mă gândeam la criză. Să ajungem la investiții străine de numai un miliard de euro pe an, cât este acum? Imposibil.
După numai șapte luni, începând cu noiembrie 2008, am început să primesc răspunsuri pe viu la întrebarea americanului, ce se întâmplă cu România dacă nu mai are bani din afară. La începutul lui 2009, România a fost nevoită să ia peste noapte 20 de miliarde de euro de la FMI, Banca Mondială și Uniunea Europeană, ca împrumut, iar din acești bani s-au plătit o parte din retragerile de bani, de miliarde de euro, ale investitorilor privați. De asemenea, BNR a încheiat acordul de la Viena cu principalele bănci finanțatoare ale României prezente pe piața românească prin bănci proprii – Erste, Raiffeisen, Société Générale, băncile grecești, care în schimbul reducerii rezervelor minime obligatorii, adică le eliberează o parte din bani, își vor menține expunerile pe România. Acordul a ținut doi ani și nici bine nu se încheiase că băncile-mamă au început să-și reducă expunerile, în ceea ce se numește acum procesul de delevering. Nicolae Cinteză, șeful supravegherii din BNR, spune că în ultimul an și jumătate băncile locale au dat înapoi băncilor-mamă 5,5 miliarde de euro. Băncile-mamă își cer banii înapoi, iar procesul va continua, așa spune Cinteză. În februarie, banca americană Citibank a anunțat că iese din afacerea creditării persoanelor fizice din România și și-a vândut portofoliul către Raiffeisen. În mai, britanicii de la RBS au găsit în sfârșit un cumpărător pentru portofoliul de credite acordate persoanelor fizice, pe cei de la UniCredit Țiriac Bank. Cele două bănci spun că au decis să se concentreze numai pe segmentul corporate în România, ca parte a unei strategii globale. În 2006-2007, când au atacat segmentul persoanelor fizice, business plan-ul le dădea cu plus. Acum probabil că e invers și au realizat că nu mai pot și nu mai au bani să investească pe acest segment. Așa că au renunțat, au vândut și și-au retras banii. Poate peste un an vor realiza că și segmentul corporate dă cu minus, că nu mai pot să aștepte să-și revină economia încă cinci ani și mai bine dau împrumuturi companiilor de la Londra. Așa cum a făcut banca americană Chase Manhattan (actualmente JPMorgan) la mijlocul anilor ’90. Mai sunt alte bănci care analizează dacă mai rămân sau nu în România, nu dacă mai investesc aici. Ce-i reține este că nu găsesc cumpărători pentru activele din România. Oricum băncile-mamă nu le mai dau bani și trebuie să se finanțeze din piața locală, care este mult prea mică pentru toată lumea, care are nevoie de bani. Când erau bani din abundență aproape toate proiectele erau viabile, iar majoritatea persoanelor fizice erau solvabile. Acum, când nu sunt bani și trebuie drămuiți nu pentru creditare, ci pentru asigurarea lichidității și încadrării în normele de solvabilitate ale BNR, bancherii se uită cu lupa la fiecare client și de aceea totul stagnează și scade.
Situația din sistemul bancar când robinetul finanțării externe s-a închis și, mai mult decât atât, acționarul își vrea banii înapoi începe să se simtă, pe ici - pe colo, și pe segmentul companiilor. Multinaționalele au oprit investițiile și rambursează treptat, din surplusul de cash, o parte din finanțările primite de la centru.
Oamenii de afaceri români au sperat că această criză se va termina repede, iar când au văzut că se prelungește, nimeni nu știe pentru cât timp, au stopat totul ca să-și protejeze cash-ul. Alții au decis că e mai bine să-și bage afacerile în insolvență pentru a mai recupera ceva și a nu fi nevoiți să muncească numai pentru bănci o viață întreagă ca să plătească integral creditele.
Când se retrag banii din toate părțile este cumplit și asta trăim acum pe viu. În ultimii cinci ani economia a fost irigată cu bani numai din împrumuturile luate de stat, atât de la FMI, cât și de pe piața privată, prin vânzare de titluri de stat, în total aproape de 40 de miliarde de euro (în euro, în dolari sau în lei). Dar asta nu poate merge la nesfârșit, deja limita de alarmă, de îndatorare, fiind atinsă, la aproape 40% din PIB.
Între 1997și 2007 România și guvernele care au fost la palatul Victoria au avut ceva de oferit - companii de vânzare, contracte publice, deschiderea unor piețe -, aveau de spus o poveste în afară. În acest moment ce avem de oferit? Nu mai avem multe companii de privatizat, nu se mai pot încredința direct contracte publice, trebuie făcute licitații și parcă nimeni nu vrea să intre în competiție ca să dea prețuri mici și să câștige, mediul de afaceri nu s-a îmbunătățit deloc în ultimii ani nici ca legislație, nici ca taxe, ci dimpotrivă, birocrația este mult mai mare și mai lacomă, pentru a-și lua „tainul“. Care este povestea guvernului Ponta și chiar a președintelui Băsescu, cu ce aduc din nou bani în România? Cu înjurăturile lor diplomatice, când fiecare îl așteaptă pe celălalt fie să plece, fie să-și rupă gâtul în guvernare? Când un investitor îi întreabă pe președinte și pe premier de ce să vină în România, oare ce-i răspund cei doi? Să nu vină că nu e de trăit și că totul merge prost din cauza lui Băsescu? Sau să nu vină, că Ponta este incapabil, cum spune președintele? Dacă citesc investitorii ceea ce își spun fiecare, fug mâncând pământul. Dar din păcate nici președintele, nici premierul nu țin loc de bani. Iar economia are nevoie de miliarde de euro.
Acest articol a apărut în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 2.09.2013
0 comments :
Trimiteți un comentariu