În noaptea din anul 2002 când a obținut o victorie răsunătoare la alegerile prezidențiale din Brazilia, Luiz Inácio Lula da Silva și-a avertizat susținătorii: „Până acum a fost ușor. Ce e mai greu abia acum începe“.Șeful Partidului Muncitorilor cu orientare de stânga avea ca obiective lupta împotriva sărăciei și redistribuirea averii naționale. Cu un an înainte de alegeri partidul său a întocmit programul electoral, denumit „O altă Brazilie este posibilă“. Acesta cuprindea o secțiune numită „O ruptură necesară“ în care se menționa: „Referitor la datoria externă, acum predominant privată, va fi necesar să se denunțe acordul cu Fondul Monetar Internațional (FMI) pentru a elibera politica economică de restricțiile impuse asupra creșterii economice și asupra protejării intereselor comerciale ale Braziliei“.
Însă un concept economic cunoscut sub numele de „mâna invizibilă a pieței“ a distrus promisiunile electorale ale lui Lula și a dat o palmă grea țării pentru alegerea democratică necugetată (primul președinte brazilian de stânga din ultima jumătate de secol), scrie The Guardian. În cele trei luni de la câștigarea alegerilor și până la învestirea în funcție a noului președinte, moneda națională s-a depreciat cu 30%, investitorii au retras din țară șase miliarde de dolari, iar unele agenții de rating au atribuit Braziliei un rating care să reflecte cel mai ridicat risc al datoriei din lume. „Suntem la guvernare, dar nu și la putere. Puterea de astăzi înseamnă putere globală, puterea marilor companii, puterea capitalului financiar“, spunea atunci Frei Betto, un consilier apropiat al președintelui Lula da Silva.
Capacitatea limitată a guvernelor de a-și urmări obiectivele care nu au fost mai întâi aprobate de investitorii internaționali nu mai este doar crucea pe care guvernele trebuie să o ducă, ci a devenit crucea pe care guvernele trebuie crucificate.
Statul-națiune a rămas principala entitate democratică dar având în vedere amploarea globalizării neoliberale este clar că statul nu se mai ridică la acest statut.
„În mare măsură corporațiile sunt mai mult jucătorii centrali de pe scena mondială decât națiunile „ scrie politologul Benjamin Barber în cartea sa Jihad vs McWorld. „Noi le numim multinaționale dar ele sunt mai exact postnaționale, transnaționale sau chiar anti-naționale; pentru că ele fac abstracție de ideea de națiune sau orice element al regionalismului care le-ar putea limita în timp și spațiu.“
Contradicția aceasta nu este nouă. Tocmai din cauză că ea persistă, criticată dar fără să se fi acționat contra ei, cinismul politic s-a intensificat. „Criza persistă tocmai din cauză că vechiul moare, iar noul nu se poate naște. În această discontinuitate apare o mare varietate de simptome morbide“, susține marxistul italian Antonio Gramsci.
Succesul recent înregistrat de partidele extremiste, în special de extremă dreapta, la alegerile europarlamenare demonstrează cât de morbide au devenit aceste simptome. Partidele naționaliste și xenofobe au câștigat în țări precum Danemarca, Franța și Marea Britanie și au înregistrat peste 10% din voturi în alte cinci state. Însă aceste victorii, alegeri pentru un parlament cu puțină putere reală și pe fondul unei prezențe scăzute la vot, pot fi supraevaluate. UKIP a câștigat doar 9% din electoratul eligibil în Marea britanie, Frontul Național din Franța a câștigat doar 10,6%, iar Partidul Popular Danez 15%. Însă trendul nu ar trebui subestimat. În ultimele trei decenii, fascismul și alte forme ale acestuia s-au transformat dintr-un curent politic marginal într-unul mainstream și central în cultura politică europeană.
Clasificarea unor astfel de partide ca fiind rasiste este inadecvată pentru că acestea fac referire la un set mult mai complex de anxietăți cu privire la modul în care sistemul economic și politic este alcătuit de forțe care nu răspund în fața nimănui și sunt controlate doar de câțiva: o alunecare spre cosmopolitism în care cetățenii, cândva siguri de identitatea lor națională și de starea bună financiară, sunt excluși din sistemul politic.
Răspunsurile la aceste anxietăți au ridicat probleme de natură rasială. Dar chiar și anxietățile sunt bine întemeiate. De la protestele din Seattle de acum un deceniu și până la recenta mișcare Occupy Wall Street, partidele de strânga s-au confruntat cu aceeași criză. Recentele alegeri au avut un succes mai puțin impresionant dar cu toate acestea semnificativ pentru aceste partide.
„Incapacitatea statelor de a asigura suveranitate economică într-o epocă a globalizării se poate traduce ca fiind o lipsă de toleranță față de orice fel de colectiv străin“, scrie Arjun Appadurai în „Frica de numere mici“.
Obiectivele acestei intoleranțe se modifică în funcție de context: romi în Ungaria, români în Marea Britanie, latini în SUA și musulumani în aproape tot Vestul. Dar retorica și adevărata natură a crizei rămân constante. Identitatea națională descrie protagonistul dar economia la nivel mondial este cea care modelează narațiunea.
0 comments :
Trimiteți un comentariu