Abundența mai mare ca niciodată de materii prime, de forță de muncă, bani și datorii intoxică economia globală. Era supracapacității și supraproducției răstoarnă regulile clasice ale științelor economice, plafonează sau chiar reduce prețurile pentru producători și salariile și subminează politicile monetare ale băncilor centrale. Va deveni abundența un blestem?Prețurile a două dintre principalele materii prime au surprins prin revenirea spectaculoasă de săptămâna trecută. Minereul de fier a înregistrat cel mai mare salt din 2012, iar petrolul Brent a atins maximul acestui an, trezind speranțe că plonjonul din ultimul an al prețurilor materiilor prime se apropie de final. Indicatorul Bloomberg al cotațiilor materiilor prime a scăzut cu 17% anul trecut.
Analiștii de la Capital Economics cred că anul acesta va fi al revenirii generale a prețurilor. Mick Davis, fostul CEO al Xstrata, una dintre cele mai mari companii de minerit din lume, crede la fel. Și analiștii de la PIMCO, cândva unul dintre cele mai mari fonduri de investiții în obligațiuni din lume, consideră că „s-a sfârșit perioada de corecție“, scrie Financial Times.
Însă nimeni nu se așteaptă ca revenirea prețurilor să fie una puternică, rapidă, nu într-un mediu cu creștere economică lentă, cu inflație slabă și dobânzi extrem de reduse. Megan Greene, analist la John Hancock Asset Management, crede că economia globală și-ar putea petrece următorul deceniu încercând să se adapteze la noile condiții.
Confuzie
Actuala senzație de „îndestulare“ creează confuzie pe multe fronturi, notează The Wall Street Journal. Supraabundența de materii prime presează în jos prețurile și trezește temeri că economiile vor fi lovite de deflație. Avuția mondială, estimată de Credit Suisse la 263.000 de miliarde de dolari, este dublă față de cât era acum 15 ani și reprezintă o sursă vastă de economii și capital. Acest surplus de bani ajută la menținerea scăzute a ratelor de dobândă și subminează politicile monetare. Iar surplusul de forță de muncă plafonează salariile.
Între timp, datoriile uriașe ale guvernelor din SUA, Japonia și Europa limitează capacitatea guvernelor de a genera creștere economică și, implicit, cerere mai mare, prin cheltuieli publice. În aceste condiții, le rămâne băncilor centrale să aprovizioneze economiile cu cât mai multă lichiditate, deși rundele recente de ajustare cantitativă nu au reușit să aducă economiile la creșterea rapidă avută înainte de criză. „Principiul clasic este că nu poți acea supraproducție. Științele economice se bazează toate pe insuficiență“, a explicat Daniel Alpert, specialist în investment banking și autor al cărții „Era supraproducției“.
Prăbușirea Uniunii Sovietice și ascensiunea Chinei au adus un plus de peste un miliard de muncitori la forța de muncă globală, ceea ce înseamnă o competiție mai mare pentru locuri de muncă și salarii. Multe dintre noile țări emergente au surplus bugetar, iar cetățenii lor economisesc mai mult decât în economiile dezvoltate, contribuind la ceea ce Alpert descrie ca fiind exces de capital.
Supraproducție
Exemplele de supraproducție abundă. La Cushing, Oklahoma, unul dintre cele mai mari centre de stocare a petrolului din SUA, țițeiul umple rezervoarele până la refuz. Stocurile de petrol din SUA sunt aproape de recordul tuturor timpurilor. La nivel mondial, circa 110 milioane de baloturi de bumbac vor sta la sfârșitul acestui sezon nefolosite în fabricile de textile și depozite.
Nivelul este cel mai ridicat de după cel puțin 1973. pe piața din SUA este, de asemenea, exces de produse cu folosință îndelungată. În China, stocurile de automobile nefolosite sunt la maximul ultimilor doi ani și jumătate.
Un element central al problemei este răcirea economiei Chinei, cea mai mare dintre țările emergente, și cererea mai slabă din partea statelor în curs de dezvoltare. În plus, modelul economic chinez se îndepărtează de consumul intens de materii prime.
„Această scădere a cererii de materii prime este contraintuitivă și n-am văzut decât vârful aisbergului“, crede Cynthia Lim, economist la Wood Mackenzie. Timp de aproape un deceniu producătorii au făcut eforturi pentru a ține pasul cu creșterea cererii din China, care încă nu are un înlocuitor la nivel global. Încetinirea economiei i-a prins pe mulți producători pe picior greșit.
Nu toate materiile prime sunt în exces. Apetitul puternic al Chinei pentru mărfuri precum cupru, benzină și cafea echilibrează aceste piețe.
Guvernele care se confruntă cu un deficit de cerere își sprijină în mod normal economiile prin cheltuieli publice care lărgesc deficitului bugetar. Tentația ar trebui să fie mare mai ales datorită dobânzilor mici de acum. Însă multe țări sunt reticente să-și majoreze datoriile.
Cele mai mari economii ale lumii au continuat să-și majoreze datoriile în anii de după criza creditului. Datoriile guvernelor, companiilor și consumatorilor au urcat la 24.000 de miliarde de dolari în SUA, de la 17.000 de miliarde de dolari în 2008, un salt de la 167% din PIB la 181% din PIB. În Europa, datoria a crescut de la 180% din PIB la 204% din PIB, iar în China de la 134% din PIB la 241% din PIB.
Chiar dacă guvernele au suficientă capacitate de stimulare bugetară, puține au voința politică de a lansa acest fel de stimul. Golul este umplut de băncile centrale. Fed și Banca Angliei și-au umflat balanțele de active și passive de la 6% din PIB-ul anual în 2008 la 25% din PIB. Balanța BCE a crescut de la 14% la 23% din PIB, iar cea a Băncii Japoniei de la 22% la 66% din PIB.
În vremuri normale, tot acest capital ar fi fost suficient pentru a reporni motoarele economice. Însă unii analiști, precum Lawrence Summers, de la Universitatea Harvard, cred că dobânzile trebuie să scadă și mai mult pentru a aduce în echilibru abundența de economii cu oportunitățile de investiții mai limitate. Acest scenariu implică un potențial mai redus de creștere economică – așa-zisa „stagnare seculară“.
0 comments :
Trimiteți un comentariu