Asupra Legii conversiei creditelor în franci elvețieni, votată marți în Camera Deputaților, se va pronunța Președintele României. Printr-un act constituțional, urmând fie s-o promulge, fie s-o retrimită Parlamentului cu observații.În privința modului în care a fost votată, fără niciun vot împotrivă, fără nicio abținere, toate voturile fiind pentru, nu e nevoie de vreun comentariu. O unanimitate de voturi, ca expresie a voinței celor aproape 300 de deputați prezenți, despărțiți îndeobște de interese și divergențe de idei, vorbește de la sine.
Ceea ce merită însă ample comentarii este pachetul de explicații servit publicului, începând din miezul zilei de marți, cu creșteri de intensitate în dezbaterile TV de marți-seară, de către inițiatorii și susținătorii legii. Nu-mi permit să fac nici măcar vreo aluzie că ne-am fi aflat în fața unor încercări de manipulare. Nu am nicio probă, nicio bază în acest sens. Ne-am aflat însă, cu certitudine, în fața unor judecăți în contrasens cu istoria din ultimii 25 de ani a piețelor financiare internaționale. Și în contrasens cu realitatea acestor piețe începând din momentul izbucnirii crizei și până la ora actuală.
Înainte de a proba afirmațiile de mai sus, de a veni deci cu argumente pe care publicul e bine să le cunoască, voi sublinia că există o întrebare cardinală: ce credeți că s-ar fi întâmplat dacă Banca Națională a României, într-un exces de zel, ar fi decis interzicerea creditării în franci elvețieni ? Voi răspunde pe puncte, invocând câteva probleme extrem de grele, a căror soluționare România nu avea cum s-o eludeze fără să piardă șansa aderării la Uniunea Europeană.
1. Uniunea Europeană a jucat tranșant: România nu va adera dacă nu va adopta o lege a băncii centrale în 2004 și liberalizarea contului de capital până cel mai târziu în 2006.
2. Legea Băncii Naționale, pe care Parlamentul a adoptat-o în vara anului 2004, așa cum s-a angajat Guvernul României, consfințea supravegherea prudențială a instituțiilor de creditare (bănci comerciale, cooperative de credit și IFN-uri) în conformitate cu bunele practici europene. Băncii centrale, nu doar că nu-i mai revenea nicio atribuție în domeniul protecției consumatorilor de servicii comerciale, care trecuse în exclusivitate în competența ANPC-ului, dar întreaga sa activitate devenea incompatibilă cu protejarea debitorilor din contractele de creditare. În plus, în condițiile în care a fost modificată și Legea Instituțiilor de Creditare, Banca Națională nu avea niciun temei legal să oprească creditarea în franci elvețieni numai și numai pentru un ipotetic risc valutar.
3. Liberalizarea contului de capital, în 2006, a echivalat cu deplina convertibilitate a leului. Moneda noastră primea pașaport internațional de liberă circulație. Niciun drept nu vine însă fără obligații. Banca Națională, în contrapartidă, a fost nevoită să deschidă granițele pentru capitalurile internaționale, cu deosebire pentru cele europene. Legea nu-i permitea să fi pus santinele și să oprească operațiunile de swap valutar, pe care băncile românești ori sucursalele unor bănci străine au început să le facă, în franci elvețieni, cu băncile europene!
4. Aderarea la UE, la 1 ianuarie 2007, a însemnat și angajarea țării noastre în libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor. Un angajament global. Era imposibil, deci, să se fi obținut pentru România libera circulație a persoanelor sau a mărfurilor și serviciilor noastre, fără taxe vamale, în vreme ce am fi oprit intrarea în țară a capitalurilor străine.
5. Poate îmi spune cineva: cum ar fi reacționat populația, presa, societatea românească în general dacă BNR ar fi oprit creditarea în cea mai ieftină valută de până în 2015? Și apoi: cum să judeci în 2016, cu experiența de după o lungă și grea criză, evenimente de dinainte de criză?
Și totuși, guvernatorul BNR , în februarie 2008, într-un interviu dat în Săptămâna Financiară, a dat unul dintre multele semnale-avertisment:
„Uitându-ne în trecut, dar nu foarte departe, la ultimii 40 – 50 de ani, francul elvețian a fost moneda de refugiu. În momente de mari turbulențe internaționale, francul elvețian se poate aprecia considerabil atât față de leu, cât și față de euro. Ce pare acum ieftin, de pe latura dobânzii, ar putea deveni extrem de scump din perspectiva cursului de schimb. Debitorul poate chiar constata că are de plătit dublu față de ce a calculat.“
Dincolo de exactitatea previziunii, făcute într-un moment în care criza era departe de Europa, subliniez că acest paragraf este parte integrantă dintr-un întreg flux de avertizări prin care vocile de la Banca Națională, începând din 2006,
s-au adresat celor interesați de împrumuturi în franci elvețieni. Și nu a fost tot. Banca Națională, prin politica rezervelor minime obligatorii, a redus substanțial fondurile de credite obligând băncile să pună la păstrare, în cămara de la BNR, 40 la sută din fiecare euro, din fiecare franc elvețian sau din fiecare monedă pe care o încasa. Au fost demersurile pe care legea i le-a acceptat pentru a modera, fără a bloca, împrumuturile în valută în general, în franci elvețieni în special. Așa se și explică de ce, acum, numărul debitorilor în franci elvețieni nu depășește 55.000.
Banca Națională nu a stat cu mâinile în sân, uitându-se pasivă cum se înmulțesc creditele în franci elvețieni în anii 2006, 2007 și 2008. Dar nici nu avea vreun motiv să blameze aceste credite. Mă voi opri la un singur aspect, cel mai grav. Telespectatori care nu urmăresc mersul lucrurilor pe piețele financiare ale lumii, fie ei și savanți în alte domenii de activitate, au auzit cunoscuți formatori de opinii - și probabil că i-au crezut - explicând că francul elvețian ar fi o „monedă toxică“. Or, toate necazurile intervenite în România, în țările din jur și în alte țări europene, legate de împrumuturile în franci elvețieni, au avut drept cauză deprecierile suferite de euro și de dolari, în contextul seismelor provocate de criză în Statele Unite și în Uniunea Europeană. Și nu francul elvețian.
Ce a făcut Banca Elveției? A stabilit un plafon peste care francul elvețian să nu se mai poată întări în raport cu euro și cu dolarul, intervenind masiv pe piață pentru ca limita de sus să nu fie depășită. În ianuarie 2015 a spus: „Gata!“… Era deja prea mult. A eliminat plafonul și moneda elvețiană s-a dus acolo unde i-a dictat piața. În realitate, francul elvețian a rămas monedă de refugiu. Și nicidecum monedă toxică. Față de leu, nu s-a întărit într-un raport direct. Ci via euro - moneda de referință pe piața noastră valutară.
0 comments :
Trimiteți un comentariu