Opinie Alina Bârgăoanu, decanul Facultății de Comunicare din cadrul SNSPA: Too much, too early. De la autonomia strategică la autonomia financiară

Miercuri, 5 decembrie, Comisia Europeană a publicat “Recomandarea privind rolul internațional al euro în domeniul energiei”. Pare un document tehnic, prin care Comisia recomandă statelor membre, actorilor de pe piața de energie, agențiilor de stabilire a prețurilor, companiilor europene care oferă servicii financiare să folosească euro ca monedă de schimb în tranzacțiile cu energie. Argumentele în favoarea recomandării sunt convingătoare: 90% din necesarul de petrol și 70% din cel de gaz este asigurat din exporturi, iar peste 90% din tranzacțiile cu energie sunt denominate în alte monede decât euro.

Așadar, pare un document tehnic. Dar, orice discuție despre monedă excede întotdeauna cadrul tehnic sau comercial; iar atunci când se cuplează cu tema energiei, se ajunge inevitabil în zona sensibilă a geopoliticii, a competiției pentru putere, a ordinii globale. În plus, Recomandarea Comisiei nu a apărut “din senin”, ci reprezintă punctul culminant într-o succesiune din ce în ce mai accelerată de declarații din ce în ce mai frapante.

Sunt încă proaspete declarațiile Președintelui Emmanuel Macron privind armata americană care să ne apere pe noi, europenii, “de China, Rusia, posibil chiar de Statele Unite” (6 noiembrie). Declarațiile au fost reluate de Cancelarul german Angela Merkel, care a reiterate ideea în fața Parlamentului European (12 noiembrie). Au existat nuanțări, propunerea a fost minimalizată, a existat îndemnul să nu fie luată chiar “literal” (“vă imaginați ca vreodată Franța să renunțe la ministrul apărării?”, “la cine e comanda?”, „de unde vin banii?”). De acord, dar de ce să vorbim “dezlânat” (exprimarea îi aparține lui Nick Witney, European Council on Foreign Relations) despre subiecte sensibile, în contexte politice și geopolitice sensibile?

Interesant este că, simultan cu aceste declarații, au apărut și apelurile privind “dedolarizarea”, ieșirea de sub tutela dolarului. Cu alte cuvinte, discuția despre “autonomia strategică” (exprimarea mai blândă față de “armata europeană”) se desfășoară în paralel cu cea despre autonomia financiară. Încă din luna august a acestui an, ministrul german de externe Heiko Mass declara pentru

Handelsblatt

: “Uniunea Europeană ar trebui să își consolideze autonomia și să creeze canale de plată independente de SUA – un Fond Monetar European și un sistem SWIFT independent”. Într-un discurs ținut pe 26 noiembrie la Frankfurt (33rd international ZinsFORUM), Klaus Regling, directorul Mecanismului European de Stabilitate (creat pentru a oferi sprijin financiar statelor din zona euro în cazul unei crize) a reluat ideea creării unui Fond Monetar European. Iar pe 28 noiembrie, ministrul german de finanțe, Olaf Scholz, a declarat în fața studenților Universității Humboldt din Berlin că susține “transformarea, cât mai rapidă, a Mecanismului European de Stabilitate într-un puternic Fond Monetar European”.

În plus, Klaus Regling, directorul MES a plasat propunerea privind FME în contextul “independenței financiare” față de SUA: “nu ar trebui ca Europa să devină mai independentă, în condițiile în care administrația SUA pune sub semnul întrebării multilateralismul și nu se ferește să folosească dolarul ca armă pentru a-și atinge obiective de politică externă?”; “din păcate, administrația Trump folosește din ce în ce mai mult dolarul ca instrument de politică externă”; “consider că este momentul să consolidăm rolul international al monedei euro, nu numai pentru a întări sistemul monetar international, ci și pentru a proteja interesele europene”; “obiectivul nu ar trebui să fie acela de a înlocui dolarul; ar trebui să avem în vedere un sistem multipolar, în care câteva monede să aibă un rol comparabil, inclusiv dolarul, euro și renminbi”. Așadar, acuzația/ constatarea că administrația Trump folosește dolarul ca armă prin care caută să își atingă obiectivele de politică externă este formulată de două ori și fără echivoc. Dar supremația dolarului nu este un fenomen nou; să ne amintim doar de izbucnirea pe care a avut-o, în anii 1960,

Valéry Giscard d'Estaing

, în acel moment ministru de finanțe al Franței, cu privire la “exorbitantul privilegiu” al dolarului. Cât despre folosirea sa pentru a atinge obiective de politică externă, este posibil să intrăm într-o discuție care nu ar ocoli nici una dintre administrațiile americane din perioada modernă. Iar ordinea globală liberală, față de care se manifestă atâta nostalgie zilele acestea, și despre care se spune că a produs, timp de 70 de ani neîntrerupți, prosperitate incredibilă de o parte și de alta a Atlanticului, s-a bazat și pe supremația dolarului. Stabilitatea ultimilor 70 de ani și prosperitatea care a decurs din această stabilitate au avut la bază, alături de alte instituții, și dolarul.

Miercuri, așa cum am spus, Comisia a venit cu recomandarea privind rolul international al euro în tranzacțiile cu energie. Deci vorbim despre un document oficial. Chiar cu două zile înainte, am avut ocazia de a o asculta, în cadrul unei conferințe la Harvard Kennedy School, pe Federica Mogherini, Înalt Reprezentant pentru Afacerile Externe și Politica de Securitate a UE.  Cel mai relevant subiect mi s-a părut a fi tot cel legat de dolar ca principală monedă în actualul sistem financiar global. În contextul unei întrebări privind divergențele dintre administrația SUA și UE pe marginea acordului cu Iranul, Înaltul Reprezentant al UE a exprimat temerea că disputa poate aluneca de la tema inițială a non-proliferării la o temă financiară, a raportului dintre euro și dolar; “ceea ce nu ar mai avea nimic de-a face cu Iranul, cu problema nucleară și ar separa, financiar vorbind, UE și SUA; această separare prezintă cel mai mare risc”, a declarat Federica Mogherini, amintind că există suficiente voci în statele membre care se întreabă “de ce plătim petrolul în dolari și nu în euro din moment ce nu îl cumpărăm din SUA?”. “Nu este o întrebare pe care aș vrea să nu o aud”, a încheiat Mogherini. Dar întrebarea, după cum vedem, există, iar răspunsul oficial la întrebarea pe care Înaltul Reprezentant UE nu ar fi dorit, pe bună dreptate, să o audă, a venit cu două zile mai târziu.

Felul în care Uniunea Europeană a reacționat la criza globală din perioada 2008 – 2009 va fi reținut în istorie prin caracterizarea

too little, too late

. Este posibil ca declarațiile și măsurile aduse cu febrilitate în spațiul public în doar ultima lună să rămână tocmai prin caracterizarea opusă,

too much, too early

.

Alina Bârgăoanu este decanul Facultății de Comunicare din cadrul SNSPA. În prezent, este afiliată Centrului de Studii Europene al Universității Harvard.

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Alina Bârgăoanu