Protestele „vestelor galbene“ arată lumii o latură „șocantă“ a economiei franceze: oamenii care nu-și pot permite să mai dea un ban în plus pe motorină. Ce înseamnă sărăcia în Franța

Scenele cu protestele violente din Paris sunt uimitoare. Baricade, oameni gălăgioși și agitați, comandouri de huligani experi­mentați care atacă forțele de ordine cu proiectile, primind în schimb gaze lacrimogene și jeturi puternice de apă. Toate acestea în inima capitalei, pe Champs-Elysees, un simbol al Franței prospere.

Însă furia se simte cel mai profund în orașele și comunele mai mici din Franța. The Washington Post a realizat un reportaj într-unul din aceste locuri, un orășel de munte de la granița cu Elveția. Oamenii depind de mașini acolo. De aceea, orice scumpire a motorinei sau benzinei, cauza mișcării „vestelor galbene“ care perturbă de câteva săptămâni liniștea și transportul din Franța, se simte adânc în buzunarele muntenilor. „Un parizian nu are nevoie neapărată de mașină“, spune Marco Pavan, în vârstă de 55 de ani, șofer de camion și taxi în Besançon de 30 de ani. „Însă aici locuim pe munte. Nu există autobuz sau tren care să ne ducă unde vrem. Avem nevoie de mașini.“

Franța are mai multe mașini diesel - promovate cândva drept mai curate ca emisii decât cele pe benzină - decât oricare altă țară europeană. Deși Franța are una dintre cele mai extinse rețele de transport feroviar din lume, harta liniilor arată ca o roată de bicicletă. Spițele pornesc din orașele mijlocii provinciale și converg spre Paris. Un drum din Besançon până în capitală poate dura 2,5 ore. Însă transportul public spre zonele înconjurătoare este deficitar. Fără mașină, un navetist poate face câteva ore până la locul de muncă sau până la rude, adesea pe rute ocolitoare. Sociologii și organizațiile care luptă contra sărăciei avertizează că frustrarea „vestelor galbene“, a celor care protestează contra scumpirii motorinei, este reală și este rezultatul inevitabil al câtorva decenii de fracturare socială între Franța rurală, secătuită din ce în ce mai mult de resurse, și orașele mai mari și prospere.

„În aceste teritorii marcate de lipsa unui viitor se simte un fel de disperare postindustrială care macină clasa de mijloc și clasa muncitoare, care au încasat grosul șocurilor crizei brutale din 2008 și ale austerității care a urmat“, spune Niels Planel, specialist în soluții de reducere a sărăciei care cunoaște bine regiunea. Criza a fost atât de brutală încât, după cum arată statistica oficială, standardele de viață au ajuns la nivelul anterior ei abia în 2016.

O analiză a societății de caritate Secours Catholique arată că anul trecut circa 8,8 milioane de persoane trăiau sub pragul sărăciei în Franța, adică cu un venit mai mic de 1.026 euro pe lună. Mulți dintre cei considerați săraci trăiesc cu mult mai puțin de atât, scrie The Local.fr. Cele mai amenințate de sărăcie sunt femeile. Acestea reprezintă 56% din persoanele ajutate de asociație în 2018. Dintre femeile cu naționalitate franceză, 40% sunt mame singure. „Cele mai vulnerabile sunt familiile constituite din mame cu copii“, explică pentru AFP Bernard Thibaud, directorul Secours Catholique.

„Femeile sunt cele mai vulnerabile, la toate vârstele.“ Aceasta pentru că ele au acces la mai puține resurse finan­ciare decât restul populației. Orga­nizația subliniază și o tendință îngrijorătoare din rândul bătrânilor, ale căror standarde de viață scad. Peste 10% dintre bătrânii cu vârste de peste 60 de ani trăiesc în sărăcie.

„Este rezultatul șomajului pe termen lung și al drumurilor de carieră întrerupte, care au dus la situații dificile privind pensile. Rupturile au devenit din ce în ce mai frecvente, astfel că este probabil ca fenomenul să crească în amploare“, spune Thibaud. Proporția adulților de peste 50 de ani care cer ajutorul Secours Catholique este, de asemenea, în creștere, de la un sfert în 2010 la o treime în prezent.

Persoanele cu vârstă activă reprezintă 61% din cei care trăiesc sub pragul sărăciei. Dintre acestea, peste două treimi sunt șomeri. În ceea ce privește resursele, două treimi dintre șomeri trăiesc doar cu alocația minimă pentru șomeri acordată de stat, care le aduce un venit mediu de 500 de euro pe lună.

„Mereu vorbim de venit, însă niciodată despre ce mai rămâne din el pentru a trăi. Această diferență continuă să scadă“, a explicat Thibaud.

„Pentru eradicarea sărăciei, se estimează că alocația de șomaj ar trebui să fie 850 de euro pe lună.“ Însă guvernul francez refuză să reevalueze beneficiile de șomaj. Specialistul a menționat că un sfert din gospodăriile cunoscute de asociație și care au dreptul la alocații de la stat nu le revendică. În aceeași situație sunt o treime dintre cei care au dreptul la ajutoare de șomaj.

Motorina se scumpește ca parte a reformelor ecologiste ale președintelui Emmanuel Macron. „Însă este important să înțelegem că mișcarea <> nu se opune protejării mediului“, spune Benoit Coquard, expert la Institutul Național de Cercetare Agronomică din Dijon, care aparține de aceeași regiune administrativă ca Besancon. Această chestiune, continuă Coquard, este percepută ca standard dublu. „Este disputat faptul că șoferii din clasele de mijloc și de jos sunt puși la plată, însă în ochii lor nu cerem suficient de la companiile mari și de la cei bogați, care poluează cel mai mult deoarece ei adesea călătoresc cu avionul.“

În tot acest vacarm, rata de aprobare a lui Macron a ajuns la cote minime, însă acest lucru poate fi pus pe seama unei tendințe istorice pentru această perioadă din mandatul de președinte. Într-un interviu pentru publicația germană Der Spiegel, Macron a explicat statutul președintelui în Franța: „Francezii vor să aleagă un rege, însă ar vrea să-l poată izgoni oricând li se pune pata. Trebuie să fii pregătit să fii defăimat, insultat și batjocorit ñ este în natura francezilor.“

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Bogdan Cojocaru