Trei sunt stâlpii pe care se întemeiază istoria de 140 de ani a Băncii Naționale a României. Consolidând un sistem de conexiuni, dezvoltat de-a lungul timpului, între trei mari centre vitale: legea, specialiștii și moralitatea. Laolaltă, au dat și dau anvergura unei construcții instituționale ce și-a încorporat în gene ceea ce societatea românească de la cumpăna secolelor XIX și XX avea mai valoros.Coloana Morală, expresie a spiritului instituției, care a făcut să se întâmple tot ceea ce s-a întâmplat în Banca Centrală timp de 140 de ani, a ridicat loialitatea corpului profesional la rang de deviză de prim ordin. Și asta a fost posibil, cu deosebire, pentru că toți cei ce au condus instituția au probat o conduită morală excepțională.
Vorbe mari? Ar putea să pară și așa! Numai că mai presus de vorbe sunt faptele. Ale guvernatorilor, ale personalului și ale mentorului Eugeniu Carada. Cel care a fost de fapt și de drept ctitorul Băncii Naționale. Și care, refuzând demnitatea de guvernator, a condus efectiv Banca Centrală din 1880 și până când a plecat în veșnicie, în 1910. Pentru că numai faptele au putut să-l îndemne pe Nicolae Iorga să scrie la moartea lui Carada: „Fără voie, a părăsit lumea în care până la urmă a stat în rândurile întâi ale muncii. Și, ca să-și răzbune, a lăsat un loc care va rămâne veșnic gol, căci nu se va afla, într-o lume care gustă viața cu patimă, un urmaș al virtuților sale de simplicitate, de renunțare, de credință și de hărnicie”.
Pot fi ilustrate cu fapte aceste vorbe? Iată că da! La câțiva ani după moartea lui Carada, un prosper om de afaceri al timpului, care îl înjurase copios în gazetele sale, C.G.Costa-Foru, depunea mărturie în ziarul „Dimineața”. Era în 20 ianuarie 1924. Ce povestește? Că îl adusese în pragul ruinării criza din 1889-1900. Apelase la Banca Națională dar, potrivit normelor în vigoare, nu putea beneficia de un împrumut de la BNR. „Atunci, povestește Costa-Foru, fui chemat la Bancă de dl. Carada. Care mi-a spus că-mi oferă suma de care am nevoie, pentru că afacerea mea nu trebuie să cadă. La replica mea, că am scris împotriva lui, a răspuns că pentru tot ce am scris în ziar prescripția e scurtă. Eu sunt aici ca să susțin munca națională și dumneata trebuie să fii susținut. Banca nu are dreptul să te împrumute, dar eu, din banii mei, am acest drept”.
Ar fi fost de ajuns o dispoziție a lui Carada... Banca l-ar fi împrumutat. Dar nu și-a permis să dea o astfel de dispoziție. A înțeles să sprijine munca națională din propriul buzunar.
Carada a fost înainte-mergătorul. Dar Banca Națională a României a avut șansa, în întreaga sa istorie, să fie condusă de guvernatori destoinici, mari patrioți și, cu deosebire, mari specialiști în probleme monetare. Primul dintre ei a fost Ion I. Câmpineanu, care a condus Banca în perioada 1880-1882, revenind apoi în această funcție la începutul anului 1888. Au urmat Anton Carp, Theodor Rosetti, Theodor Ștefănescu, Mihail C. Sturzu, Ioan G. Bibicescu. Ei toți au activat și au trăit în segmentul de timp în care se dezvolta capitalismul românesc. Următorul guvernator, Mihail Oromolu, decedat în 1945, la 70 de ani, a fost scutit prin moarte de cumplitele persecuții prin care aveau să treacă toți cei ce i-au urmat în vremuri tulburi, și care n-au avut decât „vina” de a-și fi servit patria cu înalt profesionalism. Așadar, martirii: Dimitrie Burillianu, mort la Sighet; Mihail Manoilescu, decedat de asemenea în închisoare și abia apoi condamnat la 15 ani de temniță; Constantin Angelescu, închis și el la Sighet, apoi trimis în Bărăgan, cu domiciliu forțat, unde moare; Grigore Dimitrescu – mort de asemenea la Sighet. Alți doi guvernatori – Dumitru (Mitiță) Constantinescu, mort în 1946, la 56 de ani, și Alexandru Ottulescu, decedat și el, la 63 de ani, în 1944 – au fost izbăviți și ei, prin moarte, de urgia „gulagului” românesc din obsedantul deceniu 1950-1960. A urmat Ion Lapedatu. După încetarea mandatului, la începutul anului 1945, a fost supus și el unor persecuții dramatice: i s-a retras calitatea de membru al Academiei Române, i s-a suprimat pensia, a fost dat afară din propria-i casă și a fost continuu hărțuit de securitate. Lui Lapedatu i-a urmat Constantin Tătăranu – arestat și el, închis la Sighet, unde a murit. Apoi Tiberiu Moșoiu – care n-a fost închis, dar i s-a impus domiciliu forțat, fapt ce i-a grăbit moartea.
Lista destinelor dramatice se încheie cu Aurel Vijoli, care a deținut funcția de guvernator în perioada 18 noiembrie 1947-05 martie 1952, demis din funcție, ulterior arestat iar arestarea lui fiind urmată de îndepărtarea de la conducerea Băncii de Stat a RPR a unui număr mare de specialiști, înlocuiți cu persoane care se întorceau de la studii din URSS sau cu diverși membri ai PMR cu pregătire profesională redusă. El a avut totuși șansa să fie eliberat, apoi să fie numit ministru al finanțelor, în condițiile în care țara ajunsese în haos monetar.
Ce a fost mai departe? Centralizare excesivă, planificare totală, economie închisă. Dar guvernatorii din această perioadă au fost, cu toții, oameni ce s-au străduit, în condițiile date, să-și facă datoria.
În aceste împrejurări, desigur dramatice, Coloana Morală a Băncii Naționale a rămas neclintită. Aceasta constituie unica explicație pentru un fapt care, judecat dintr-o altă perspectivă, ar fi greu de înțeles. Dacă nu imposibil! Guvernatorii care au fost închiși, și au murit în închisori, au trecut prin anchete grele, au fost torturați, sau cei care au activat în comunism tot sub o sabie a riscului, AU PÂSTRAT CU SFINȚENIE UN MARE SECRET. Pe care fiecare dintre ei l-a preluat de la predecesor, odată cu mandatul de guvernator și l-a predat celui care i-a urmat. Secretul păzit de ei toți: sub pecetea tainei, în casa de fier din biroul guvernatorului, era păstrat în siguranță DOSARUL AURULUI DE LA MOSCOVA, în original, cu ștampile, cu garanții.
0 comments :
Trimiteți un comentariu