♦ Intervenția nu se poate face fără cunoaștere teritorială granulară, fără să știi cu adevărat ce se întâmplă în sănătate, educație sau economie ♦ Cum poți să ai direcții județene de tineret și sport sau de cultură, dar să nu ai direcții județene pentru industrie și tehnologie?Criza prin care trecem pune la încercare structura instituțională a statului român. Dintr-o-dată, administrația realizează că nu are date suficiente și nici capacitate de intervenție în sectoare vitale: sănătate, educație, agricultură sau industrie.
Spre exemplu, România a descoperit în pandemie o instituție uitată, sau cel puțin fără mare vizibilitate: direcția județeană de sănătate publică. „Prăfuitele“ direcții județene de sănătate, cu birouri rămase în epoca faxului și a dosarelor cu șină, au devenit dintr-odată instituții-cheie pentru controlul epidemiei.
De aici au plecat și pleacă în toată această perioadă deciziile de testare, de închidere a unor secții de spitale sau de transformare a unor unități spitalicești în secții specializate contra virusului. Decizii majore, cu impact asupra a sute de mii de oameni cât numără județele respective.
Așa cum s-au prezentat aceste direcții județene, echipate cu oameni numiți politic, cu tabele scrise de mână, bine că au fost și Ministerul Sănătății a avut pârghiile necesare pentru o politică centralizată.
Intervenția nu se poate face fără cunoaștere teritorială granulară, fără să știi cu adevărat ce se întâmplă în sănătate, educație sau economie.
Din acest punct de vedere, de cunoaștere și intervenție la nivel județean, există o deosebire majoră spre exemplu între un sector unde ministerul deține direcții județene, care urmăresc ceea ce se întâmplă și pot transmite mai departe politicile publice și celelalte sectoare din economie.
Ca și direcțiile județene de sănătate publică, direcțiile județene de agricultură nu sunt foarte vizibile și sunt văzute ca moștenitoare ale regimului de dinainte de ’90. Noul ministru al agriculturii chiar s-a pronunțat la instalarea actualului cabinet că nu le mai vede necesitatea. Însă nu întâmplător agricultura este sectorul din economie cu cele mai bune rezultate la atragerea de fonduri europene, iar la producția de cereale România a ajuns în top 3 european.
Structura direcțiilor județene din agricultură împreună cu Ministerul Agriculturii, cu toată birocrația și percepția de instituții-dinozaur, a reușit să treacă la administrarea unei agriculturi 100% private și să rămână un partener pentru dezvoltare al noilor entități private din agricultură.
Ca să poți acționa, să poți determina un sens, trebuie întâi și întâi să cunoști foarte bine situația din teren. Din acest punct de vedere, Ministerul Agriculturii știe, prin direcțiile județene, situația la metru pătrat din agricultură din toată țara.
Știe cât grâu a fost semănat, cât porumb, cine trebuie să facă rotația culturilor, cine sunt producătorii. Comunicarea între fermieri și instituțiile publice este reală și continuă față de orice alt sector de activitate economică din România.
Agricultura nu reprezintă însă decât 5-6% din PIB, deși de pe urma ei trăiesc 3 milioane de oameni din România.
Industria, comerțul en-gros și retail, transporturile, IT&C-ul;, energia, care dețin 80% din economie, sunt pentru statul român însă o nebuloasă, iar în aceste două luni de stare urgență s-a văzut cum guvernul a trebuit pur și simplu „să descopere“ cine produce sau poate produce necesarele echipamente medicale antivirus.
Nu trebuie Ministerul Economiei să dicteze, dar criza a arătat că trebuie cel puțin să știe la nivel granular cine, unde și ce produce, cine unde și ce transportă. Pentru a oferi sprijin, pentru atinge obiective de investiții, de creștere a valorii adăugate.
Cum poți să ai direcții județene de tineret și sport sau de cultură, dar să nu ai direcții județene pentru industrie și tehnologie?
Poate părea paradoxală ideea în condițiile în care cheltuielile cu salariile bugetarilor trec de 10% din PIB, dar procesul de dezvoltare a unei țări se face prin cunoaștere și prin știință.
Nu poți aștepta să răsară investițiile de care este nevoie pentru locuri de muncă atractive în condițiile în care milioane de români sunt nevoiți să plece pentru că nu au suficiente oportunități locale.
Nu poți lăsa la voia întâmplării dezvoltarea industrială a unei țări. Lucrurile sunt legate. Este nevoie de politici de atragere a investițiilor, de cunoaștere a resurselor locale, de asumare a unor obiective, de integrare a politicilor de transport, de mediu, de locuire pentru ca într-o regiune sau alta să ai o fabrică de mobilă sau de țevi cromate.
Ideea unor politici industriale, prin care lanțurile de valoare să fie cât mai mult asumate local, prin care companiile să-și pună problema găsirii de furnizori și de distribuitori locali, este astăzi dezbătută intens la nivelul Uniunii Europene. România nu trebuie să piardă acest tren.
Sunt bune programe de garantare a creditelor cum este IMMinvest sau cel care se discută acum privind garanții pentru întreprinderile mari, însă banii sunt aruncați în vânt dacă nu există politici coerente de ghidare a unor investiții acolo unde este nevoie. De câte crize mai este nevoie să ne lămurim?
sorin .pislaru@zf.ro
0 comments :
Trimiteți un comentariu