Continuare din numărul trecutLiberalizarea completă a contului de capital (care a survenit odată cu ultima etapă, cea de liberalizare a pieței monetare, în septembrie 2006), inevitabilă pentru demonstrarea calității de economie de piață funcțională a României fără de care aderarea la UE în 2007 nu ar fi putut avea loc, a fost însoțită de negocierea în premieră cu Comisia Europeană a introducerii potențiale a unor clauze de salvgardare activabile de comun acord în cazul unor creșteri substanțiale ale volumului intrărilor de capital de-a lungul unei perioade scurte de timp (risc ce se materializase recent în Ungaria și în legătură cu care avertizaseră nu numai FMI, dar și instituții financiare private de mari dimensiuni), reprezentând un alt tip sui generis de măsuri neortodoxe asociate în sens larg politicii monetare.
Experiența inovatoare a României în domeniul utilizării instrumentelor macroprudențiale drept complement al celor tradiționale de politică monetară se alătură celei a Croației și evidențiază o sumă de concluzii.
Eficiența și limitele folosirii măsurilor neortodoxe în politica monetară
Folosirea instrumentelor și-a dovedit eficiența pe un orizont de timp limitat, de circa 1-2 ani: ponderea creditului în valută în totalul creditului neguvernamental, ajunsă la 64% la sfârșitul anului 2005, a scăzut cu circa 6 puncte procentuale în decursul unui an, în condițiile menținerii unei dinamici extrem de alerte a creditării totale (măsura controversată de relaxare a DSTI și LTV din 2007 a inversat însă tendința de reducere a ponderii creditului în valută). Cu toate acestea, procesul utilizării instrumentelor macroprudențiale a presupus o inovare constantă, măsurile existente fiind ocolite sau devenind relativ rapid poroase.
Consecința cea mai nefavorabilă a utilizării acestui tip de instrumente a fost aceea a externalizării pe scară largă a portofoliilor de credite către băncile-mamă din cadrul grupurilor. În primul rând, aceasta a crescut lichiditatea ca parte a finanțării aflate la dispoziția băncilor locale cu capital majoritar străin, accelerând dinamica acordării de noi credite (preponderent în valută) în condițiile competiției pentru cote de piață, și deci contribuind la agravarea dezechilibrelor macroeconomice existente. În al doilea rând, portofoliile de credite transferate erau de bună calitate, înrăutățind calitatea agregată a portofoliilor rămase la nivelul băncilor locale. În al treilea rând, deși expunerile figurau în portofoliile băncilor-mamă, o parte a riscurilor asociate acestora afectau băncile locale care administrau serviciul respectivelor credite. În al patrulea rând, calitatea și nivelul de detaliu al informațiilor statistice legate de creditele externalizate au fost substanțial diminuate, creând probleme pentru analizele privind stabilitatea financiară ale BNR. Nu în ultimul rând, după 2008 a avut loc un transfer în sens contrar al anumitor credite externalizate inițial și din care o parte ajunseseră neperformante, cu impact negativ asupra lichidității bancare și calității portofoliilor subsidiarelor.
Problematica creșterii rapide a creditului neguvernamental în România și alte economii emergente, precum și cea a utilizării active a măsurilor macroprudențiale drept instrumentar complementar măsurilor tradiționale de politică monetară au făcut obiectul a două conferințe internaționale de cercetare pe care le-am organizat în cadrul BNR cu sprijinul Adrianei Marinescu, director al direcției de relații internaționale: „Creșterea rapidă a creditului către sectorul privat“, în colaborare cu FMI, 2005 și „Fluxurile de capital: Provocări pentru politica monetară și stabilitatea financiară“, 2006 (Popa, 2006; 2007). De asemenea, începând din 2010, mai multe seminarii regionale anuale privind stabilitatea financiară organizate în colaborare cu FMI (inclusiv ultimul dintre cele coordonate de subsemnatul, „Băncile centrale și politica macroprudențială“, nov. 2013) au analizat amănunțit această problemă în tematicile abordate.
Gestionarea crizelor și refacerea accesului la piețele internaționale de capital (1999-2004)
Începutul mandatului meu de viceguvernator a avut loc în momentul în care România se confrunta cu două provocări majore: percepția din partea piețelor internaționale a iminenței încetării de plăți și nevoia de restructurare și asanare a sistemului bancar intern. După crizele asiatică și rusească (1997-8), instituțiile financiare internaționale realizaseră nevoia de antrenare a sectorului privat în procesele de finanțare a ajustărilor din economiile cu situații greu sustenabile, în acea perioadă începând să fie promovat conceptul de „împărțire a poverii“ (burden sharing). România avea o situație dificilă, confruntându-se cu un vârf al restituirii datoriei externe în lunile mai-iunie 1999, în timp ce rezerva valutară cunoscuse reduceri importante după 1997 ca urmare a intrărilor de capital diminuate și a creșterii aversiunii față de risc a piețelor pe fundalul crizelor amintite.
Din grupul de țări cărora urma să le fie aplicat conceptul de împărțire a poverii făceau parte, pe lângă România, și Ucraina, Pakistan și Ecuador. Deși conceptul de burden sharing avea fundamente solide, el evoluând într-o realitate a sistemelor financiare din ziua de azi, explicațiile guvernatorului Isărescu și ale subsemnatului pentru multipli interlocutori pe acest subiect au fost că România nu are o problemă de solvabilitate, ci constrângeri temporare de lichiditate generate în parte ca reacție negativă a sectorului privat la implicarea sa necondiționată în burden sharing, economia putând gestiona în bune condiții problema restituirii datoriei externe întocmai și la timp chiar în condițiile unei rezerve internaționale reduse.
Soluția care a reieșit din discuțiile cu FMI a fost aceea a demonstrării existenței accesului la piețele și investitorii internaționali pentru reînceperea acordării accesului deplin la tranșe. Ea s-a realizat prin cele două împrumuturi club din 1999, reunind băncile străine cu prezență și activitate în România. Un roadshow a fost întreprins în Europa și SUA în septembrie-octombrie 1999 (după ce România achitase în bune condiții cele două emisiuni de obligațiuni samurai ajunse la scadență, rămânând însă cu un nivel foarte scăzut al rezervei), dar a generat doar o cerere minoră și cu randamente exagerate (a căror acceptare ar fi avut un rol negativ de semnal) pentru noi obligațiuni suverane, neconcretizându-se într-o emisiune de titluri.
Circumspecția sectorului privat legată de parcursul dificil al României nu a dispărut însă cu ușurință, în ciuda începerii după 1999 a redresării rezervei internaționale și a reluării creșterii economice. La nenumăratele întâlniri avute împreună cu guvernatorul Isărescu cu bănci de investiții, investitori instituționali, reprezentanți ai instituțiilor financiare internaționale, ai băncilor centrale și ministerelor de finanțe din diverse țări, întrebarea ce revenea constant în 1999 era „când faceți default?“. Chiar și după repetarea argumentată că acest scenariu este exclus, România având deja experiența negativă a lipsei pentru mai mulți ani a accesului la piețe după 1982, chestiunea revenea obsesiv, însoțită uneori de oferte de restructurare ce au fost de asemenea refuzate.
In mod interesant, a doua parte a anului 1999 a fost poate mai plină de provocări decât prima, în ciuda depășirii cu bine a rambursărilor masive și apropiate în timp ale datoriei externe. Al doilea împrumut club încheiat cu băncile locale cu capital majoritar străin a fost obținut după negocieri mai intense și mai dificile decât în cazul primului acord de acest fel (în câteva cazuri fiind nevoie de prezentări pe care le-am făcut personal în fața boardurilor și membrilor conducerilor executive ale băncilor respective la sediile lor centrale din străinătate).
Acestor îngrijorări ale piețelor internaționale BNR le-a răspuns printr-o sumă de acțiuni, unele dintre acestea cu bătaie lungă. Comitetul de lichiditate al BNR avea întruniri zilnice, dată fiind situația complexă a furnizării lichidității necesare sistemului bancar, unde prezența băncilor cu probleme afecta randamentele. Comunicarea sistematică, transparentă și frecventă cu piețele, inclusiv în afara momentelor de lansare de noi obligațiuni suverane, a început în acea perioadă și s-a menținut pe termen lung. Mai mult, decizia guvernatorului privind răscumpărarea de pe piața secundară a unei părți a obligațiunilor samurai care se tranzacționau înainte la prețuri forte scăzute a dat un semnal puternic de afirmare a solvabilității suverane (generând de asemenea un profit important, care a servit refacerii mai rapide a rezervei internaționale).
Nevoia de recâștigare și menținere a accesului pe piețele internaționale de capital
Concluzia cea mai importantă a traversării anilor dificili 1998-9 a fost aceea a nevoii de recâștigare și menținere în permanență a accesului la piețele financiare internaționale ca bun public inclusiv pentru sectorul privat emergent în economia națională, în cadrul unui parcurs de-a lungul căruia urmau să fie făcute eforturi de a comprima progresiv randamentele în condițiile prelungirii treptate a scadențelor, prin acceptarea doar a unei părți a suprasubscrierii la fiecare emisiune.
Procesul a început cu emisiunea pe piețele externe de obligațiuni suverane cu scadență de 3 ani în septembrie 2000, pregătită de Valentin Lazea (pe atunci secretar de stat la Ministerul Finanțelor) cu sprijinul subsemnatului, emisiune suprasubscrisă substanțial și care a fost majorată cu 50% față de suma avută în vedere inițial. A urmat rapid prima emisiune pe 5 ani, unde lansarea a avut loc de asemenea cu suprasubscriere în ciuda proximității sale față de alegerile generale din România, iar reușita redeschiderii acestei emisiunii (una din puținele făcute de-a lungul timpului, pentru a nu dilua motivațiile de participare inițială substanțială ale investitorilor privați) în ianuarie 2001, în condițiile unei noi administrații, s-a bazat pe consensul larg de care beneficia Strategia de dezvoltare economică pe termen mediu ca element de parcurs al demarării negocierilor de aderare la UE.
Au urmat în 2001-3 alte emisiuni cu scadențe de 7-10 ani și randamente în descreștere progresivă, argumentul încrederii manifestate de piețele internaționale prin suprasubscrierea emisiunilor și buna tranzacționare pe piețele secundare a obligațiunilor suverane românești fiind utilizat drept element de presiune constructivă și în discuțiile constante pe care le-am purtat cu agențiile de rating, unde primul calificativ de investment grade pentru România a fost obținut din partea Fitch în 2004.
BNR a acordat consultanță Ministerului de Finanțe în acest demers, guvernatorul Isărescu, pe lângă participarea personală la unele dintre aceste prezentări, desemnându-mă drept reprezentant al BNR în echipele de roadshow. Am avut astfel privilegiul de a fi singurul participant constant la toate emisiunile de obligațiuni suverane ale României pe piețele externe care au avut loc de-a lungul mandatelor la banca centrală. În același timp, BNR a pledat mereu pentru prudență în validarea suprasubscrierilor, pentru abordarea în pași, dar și pentru prezența continuă în discuții a perspectivei pe termen mediu și lung a serviciului datoriei publice externe (dimensionat în funcție de dinamica deficitului extern și a volumului și structurii stocului existent al datoriei publice, inclusiv în ceea ce privește denominarea acesteia), în încercarea de a evita momente de tensiune cum au fost cele din 1998-9. Mai mult, prezentările din cadrul roadshow-urilor au evidențiat și opinia independentă a BNR asupra riscurilor sau neajunsurilor din mixul de politici macroeconomice, cum ar fi prociclicitatea politicilor fiscală și de venituri din perioada premergătoare declanșării crizei financiare globale, ceea ce a contribuit la credibilitatea demersului României.
În scopul îmbunătățirii transparenței, comparabilității și credibilității datelor statistice naționale, BNR a participat și la efortul de aderare la standardul general de diseminare a datelor (GDDS), precum și la standardul special de diseminare a acestora (SDDS) ale FMI.
În plus, BNR a participat în 2005-7 la discuțiile cu Banca Mondială, BERD și BEI în vederea emiterii de obligațiuni denominate în lei ale acestor instituții. Am sprijinit aceste eforturi inclusiv pentru că prezența unor instrumente în lei emise de instituții cu rating AAA ajuta la prelungirea curbelor de randament în monedă națională, precum și la o ancorare a acesteia față de dobânzi mai scăzute, creându-se astfel premisele unei eventuale reduceri graduale a costului capitalului pe piața internă.
Gestionarea crizelor: traversarea perioadei crizei financiare globale și anii imediat următori
Momentul declanșării crizei financiare globale a prins România într-o situație dificilă din punct de vedere al deficitului fiscal structural și al deficitului extern considerabil. Chiar dacă gradul relativ mai redus al deschiderii externe a economiei în raport cu cel al țărilor din grupul de comparație părea să ofere o anumită amortizare, efectele crizei s-au făcut simțite prin revizuirea rapidă în scădere a rating-urilor de țară, lipsa accesului la piețele internaționale și creșterea dramatică a primelor de risc atașate regiunii (spreadul CDS la 5 ani ajungând la circa 750 puncte de bază în aprilie 2009 în cazul României), toate asociate unei cvasiopriri bruște a intrărilor de capital privat.
În aceste condiții, BNR a acordat atenție injecțiilor de lichiditate, care au avut loc în permanență, dar și în mod dozat, cu scopul menținerii funcționalității instituțiilor pieței, dar și cu evitarea validării pozițiilor lungi pe euro. Deși BNR avertizase în numeroase rânduri înaintea declanșării crizei asupra nevoii de asigurare a colateralului necesar accesului la facilitățile permanente ale băncii centrale sau pentru participarea la operațiuni de piață cu furnizare de lichiditate (cel mai recent în cadrul unui seminar din aprilie 2008, unde Dorina Antohi, directorul direcției de politică monetară a făcut o prezentare amănunțită asupra acestei cerințe în fața reprezentanților băncilor comerciale), poziția îndelungată de debitor net a BNR (inversată brusc în 2008), absența colateralului bancar în volumele necesare sau reticența în utilizarea facilității de creditare (Lombard) datorată unei posibile percepții reputaționale negative asupra băncilor respective au condus temporar la o situație tensionată pe piață.
A devenit rapid clară nevoia României de a apela la finanțarea oficială externă. La sfârșitul lunii februarie și începutul lui martie 2009 am condus o echipă a BNR și Ministerului de Finanțe care a avut la Bruxelles si Washington discuții asupra unei forme preliminare a acordului de împrumut cu FMI, Comisia Europeană, Banca Mondială, BERD și BEI, acord prevăzut pe doi ani pentru a putea asigura finanțarea necesară în condițiile creșterii numărului țărilor ce negociau în paralel acorduri de asistență și al incertitudinii cu privire la momentul redeschiderii accesului economiilor emergente vulnerabile pe piețele internaționale de capital (pe lângă resursele limitate de care dispuneau la momentul respectiv FMI și CE).
Două elemente de noutate, printre altele, au fost discutate în cadrul conturării acordului. Primul s-a referit la dorința atât a României, cât și a FMI și Comisiei Europene de a preveni o erodare a finanțării oficiale acordate prin restituirea anticipată a liniilor de credit dintre băncile mamă și subsidiare, ceea ce ar fi determinat o contracție și mai severă a creditării decât cea anticipabilă ca rezultat al dezintermedierii inevitabile după o criză financiară, precum și o agravare sau prelungire a recesiunii.
S-a ajuns astfel la configurarea Inițiativei de la Viena (la a cărei pregătire conceptuală participasem deja din ianuarie ca reprezentant informal desemnat de BNR) ca acord voluntar între principalele 9 grupuri bancare europene cu subsidiare în România (reprezentând circa 90% din diversele metrici ale sectorului bancar) și instituțiile financiare internaționale creditoare, alături de băncile centrale din țările de origine și cele gazdă, cu scopul prevenirii unei dezintermedieri financiare rapide și dezordonate. Acordul a fost încheiat la 26 martie 2009, România devenind țara-pilot a acestei platforme public-private, din partea BNR participând la semnare prim-viceguvernatorul Florin Georgescu și subsemnatul. Succesul ei s-a tradus prin menținerea expunerilor la un nivel de 95% sau peste în 2011 comparativ cu poziția agregată inițială (cu creșterea însă în mod semnificativ a expunerii față de instrumentele suverane, care a contrabalansat reducerea creditului neguvernamental), în timp ce finanțarea de la băncile-mamă și mai ales aportul de capital al acționarilor băncilor românești cu capital străin au continuat, nefiind nevoie de nici o intervenție în sistemul bancar cu folosirea fondurilor publice. Mai mult, grupurile bancare însele, inițial oarecum reticente, au găsit un beneficiu în participarea la forumurile Inițiativei, acestea oferind o sursă de informație legată de condițiile pieței și pozițiile competitorilor, precum și oportunitatea unui dialog multilateral cu instituțiile oficiale.
Al doilea element a fost includerea în acordul cu FMI a posibilității de refinanțare în alte monede a creditelor în valută existente, cu condiția acordului voluntar de partea debitorului și a creditorului. Aceasta a contribuit la reducerea semnificativă în anii de după 2009 a stocului de credite denominate în franci elvețieni până în momentul aprecierii bruște a acestei monede din ianuarie 2015, diminuând riscurile la adresa stabilității financiare induse de existența lor în comparație cu situațiile din alte țări (Austria, Ungaria, Croația, Polonia).
După declanșarea crizei financiare globale, stabilitatea financiară a căpătat o mai mare vizibilitate ca obiectiv al băncii centrale, alături de cel primordial al stabilității prețurilor. Procedura de testare periodică la stress a băncilor fost făcută mai cuprinzătoare, inclusiv prin testarea la stress a lichidității băncilor (BNR fiind una din băncile centrale pionier în acest domeniu), unde asistența tehnică acordată de FMI s-a dovedit extrem de utilă. Pe lângă aportul de capital suplimentar deja menționat, monitorizarea constantă a băncilor românești și dialogul pe probleme de reglementare, supraveghere și stabilitate financiară cu alte bănci centrale și IFI-uri (în parte și prin intermediul Inițiativelor de la Viena 1 și 2, dar și în marja reuniunilor BCE, CERS și BRI) au permis contracararea riscurilor de contagiune în privința băncilor cu capital majoritar provenind din țările zonei euro afectate de criză (și în special pentru subsidiarele grupurilor bancare din Grecia). Merită aici și menționarea consultărilor informale pe care le-am avut cu Andrew Bailey, actualul guvernator al Băncii Angliei (pe atunci viceguvernator) în legătură cu experiența lor în rezolvarea funcțională a băncilor cu capital cipriot aflate în dificultate în 2012-13.
Inițiativa de la Viena 2.0 a apărut ca urmare a nevoii tot mai vizibile de a discuta și armoniza pozițiile reglementatorilor și supraveghetorilor bancari din țările de origine și cele gazdă, ambele informate de opiniile grupurilor bancare cu activitate transfrontalieră. Ulterior, eforturile platformei au încorporat bunele practici în rezoluția expunerilor neperformante, instrumentele financiare ale IFI, finanțarea inovației, uniunea bancară și cea preconizată a piețelor de capital, etc.
Armonizarea eforturilor BNR cu activitatea instituțiilor UE și elemente perene de construcție instituțională
Perspectiva aderării la UE a influențat major activitatea BNR. încă din 1998, din poziția de consilier al guvernatorului, am alcătuit la solicitarea CA o listă prospectivă de probleme și domenii de negociere. Ele s-au conturat cu mai multă claritate odată cu recomandarea din 1999 a Comisiei Europene cu privire la începerea oficială a negocierilor de aderare, demarate în 2000.
Începând cu anul 2000, BNR a beneficiat de două acorduri de twinning PHARE succesive încheiate cu Banca Franței, Banca Italiei, Banca Olandei și Banca Portugaliei și care vizau adoptarea bunelor practici ale băncilor centrale din UE în majoritatea domeniilor de activitate ale BNR, subsemnatul fiind contrapartea BNR pentru gestiune cotidiană și evaluare periodică. La acestea s-a adăugat și vizita făcută la inițiativa guvernatorului Isărescu de o echipă a BNR la Banca Portugaliei în aprilie 2004, făcând un schimb de experiență aplicat, inclusiv în privința organizării interne a gestionării afacerilor europene, a organizării unui site secundar operațional în condiții de criză și care să asigure continuitatea activității băncii centrale, etc.
În decembrie 2003, în cadrul unei conferințe la Banca Națională a Austriei, am prezentat o schiță a unui potențial calendar de adoptare la euro în cazul României, care echilibra nevoia de a comprima perioada interimară în scopul menținerii disciplinei fiscale și a creării de motivații pentru punerea în practică a reformelor structurale (acționând astfel ca ancoră a procesului) cu recunoașterea unor cerințe de timp pentru reducerea inflației și a nivelului dobânzilor și stabilizarea cursului real de echilibru în urma procesului de convergență, alături de durata necesară inerentă efectuării transformărilor. La discuția din CA, guvernatorul Isărescu a susținut abordarea, subliniind însă că mai realistă ar fi o perioadă interimară de 4-5 ani, care să maximizeze probabilitatea rămânerii ulterioare în mecanismul ERM2 pentru durata minimă de 2 ani prevăzută în TFUE. Această abordare a fost dezvoltată și rafinată suplimentar în cadrul notei prezentate de subsemnatul în CA al BNR în august 2006 și reprezintă o continuitate de perspectivă în modul de abordare de către BNR al adoptării monedei unice europene.
În 2003-4 am coordonat Grupul de Lucru pentru Transpunerea Acquisului Comunitar în proiectul de Statut al BNR, unde prioritate au avut-o calificarea stabilității prețurilor drept obiectiv fundamental al BNR și consacrarea legislativă a independenței de obiectiv, funcționale și financiare a băncii centrale.
Dintr-o instituție beneficiară de asistență tehnică, BNR a devenit tot mai des una furnizoare de asemenea transfer de cunoștințe. La solicitarea BCE, am fost consultant pentru problemele reformei sectorului financiar în Egipt (iulie 2007), iar mai mulți colegi din BNR au oferit asistență tehnică în cadrul proiectelor PHARE pe probleme de reglementare, supraveghere, organizarea testării la stress, etc. băncilor centrale din Republica Moldova și mai multe țări din Balcanii de vest.
O preocupare a perioadei postcriză a fost și cea a susținerii unei abordări echilibrate a taxării tranzacțiilor financiare în contextul pachetului de reforme ale reglementării și supravegherii sectorului financiar la nivel european și internațional. Pe lângă sprijinirea reformelor propuse și reiterarea nevoii ca ele să aibă cuprindere globală pentru asigurarea tracțiunii (și a evitării arbitrajului de jurisdicție), atât guvernatorul Isărescu cât și subsemnatul am avut discuții numeroase la nivelul BCE, al Comitetului Economic și Financiar, precum și în cadrul reuniunilor informale ale ECOFIN despre nevoia de a evita o abordare a taxării tranzacțiilor financiare care să ducă în cele din urmă la reflectarea costurilor acestora în costuri mai ridicate ale creditelor și remunerări mai scăzute ale depozitelor bancare, mai ales în economii emergente unde prezența derivatelor, precum și utilizarea instrumentelor financiare străine erau marginale.
Odată cu începerea exercițiilor anuale de testare la stress la nivelul UE, am pregătit teste granulare asupra băncilor românești cu capital străin ce erau parte a grupurilor potențial vulnerabile la nivel agregat în cadrul Uniunii Europene, participând împreună cu colegii de la Stabilitate financiară și Comunicare la teleconferințele Autorității Bancare Europene pentru a putea comunica în timp real date despre capitalizarea, lichiditatea și reziliența instituțiilor bancare din aria de reglementare și supraveghere ale BNR.
În 2012, imediat după apariția documentelor Comisiei Europene privind uniunea bancară, am prezentat CA al BNR un proiect de poziție față de această propunere, susținând avantajul de colaborare strânsă încă dinaintea adoptării euro, dat fiind nivelul semnificativ al capitalurilor din zona euro în sistemul bancar românesc și avantajul de a putea primi în mod nemediat informații și prezenta puncte de vedere ale unei țări gazdă. În același material am susținut de asemenea că, pentru un teren de joc nivelat, băncile cu capital majoritar autohton ar trebui să nu fie dezavantajate prin comparație cu subsidiarele grupurilor bancare din zona euro în privința accesului la lichidități în euro, sugerând soluția unui aranjament de tip repo între BNR și BCE care să devină activ doar în condiții de stres financiar sever, permițând BNR să nu diminueze rapid rezervele internaționale într-o situație de criză prin oferirea de sume în euro prin swap cu lichiditatea în lei potențial solicitată de bănci.
Nu în ultimul rând, trebuie menționată utilitatea Programului de formare a tinerilor specialiști, demarat în 2000-1 și prin care o bună parte a tinerilor cu pregătire și abilități deosebite au fost recrutați în BNR. Am asigurat coordonarea acestui program de-a lungul mandatelor la BNR, recrutând o bună parte a noii generații de experți ai BNR, ale căror cariere au avansat rapid. Alții au lucrat doar o perioadă în banca centrală, cu rezultate excelente - deși pentru BNR a fost o pierdere, este important de remarcat că mulți foști colegi angajați prin acest program lucrează în prezent în instituții prestigioase, private sau publice, din țară sau străinătate. I-aș aminti aici pe Adrian Codirlașu, Dan Bucșa, Nicolae Alexandru Chideșciuc, Horia Braun, Adrian Trandafir și mulți alții.
Transformarea BNR de-a lungul perioadei amintite a fost una de profunzime și continuitate. Pe lângă consecvența demersului său, în consonanță cu abordările europene, traversarea mai multor perioade dificile de sorginte diferită (cerând de fiecare dată agilitate, răspuns rapid, ca și pregătirea ieșirii din gestiunea de criză) s-a produs în condițiile în care banca și-a menținut perspectiva pe termen mai lung. Reziliența instituției se bazează pe calitatea echipelor sale și va fi crucială în navigarea cu succes a perioadelor cu riscuri complexe și incertitudini ce se prefigurează inclusiv pe plan internațional.
Referințe
Agenor, Pierre-Richard și Luiz Awazu Pereira da Silva - „Integrated inflation targeting - Another Perspective from the Developing World”, BIS/CEMLA, 28 februarie 2019
Bank for International Settlements - ”Monetary Policy Frameworks in EMEs: Inflation Targeting, the Exchange Rate and Financial Stability”, Annual Economic Report, 30 iunie 2019, pp. 31-53
Pereira da Silva, Luiz Awazu - ” Towards an Integrated Inflation Targeting Framework in middle-Income Countries: A research Agenda”, keynote speech, 2nd ECBN Policy Research Conference on "Macroprudential Instruments and Financial Cycles", Ljubljana, 29 septembrie 2016
Popa, Cristian - “Dezvoltări recente în domeniul politicilor monetare ale economiilor de piață dezvoltate și importanța lor pentru economiile în tranziție”, în: Economica, no.2, 1996, SOREC, București
Popa, Cristian - Dezvoltări conceptuale și empirice la nivelul politicii monetare contemporane, teză de doctorat, mimeo, ASE, București, iulie 1997
Popa, Cristian - „Ținte alternative în orientarea politicii monetare”, în: Caiete de studii nr. 9, mai 2000, Banca Națională a României, București
Popa, Cristian - „Țintirea directă a inflației – o nouă strategie de politică monetară: cazul României” (coordonator), în: Caiete de studii nr. 10, aprilie 2002, Banca Națională a României, București
Popa, Cristian - „Next Steps for Romania Towards the Euro: A (Mainly) Exchange Rate-Based Perspective”, prezentare la conferința Transition: Past, Present, Future, 50th Anniversary of the East Jour Fixe, Oesterreichische Nationalbank, Viena, decembrie 2003
Popa, Cristian - „CEEC Financial Sector Issues and Macroeconomic Policy: a Perspective from Across Countries”, în: Financial Development, Integration and Stability: Evidence from Central, Eastern and South-Eastern Europe (Liebscher, Klaus, Josef Christl, Peter Mooslechner și Doris Ritzberger-Grünwald, eds.), Edward Elgar, Cheltenham, UK/ Northampton, MA, USA, 2006, pp. 70-80
Popa, Cristian - „Fast Credit Growth and Policy Response: The Case of Romania”, în: Rapid Credit Growth in Central and Eastern Europe. Endless Boom or Early Warning? (Enoch, Charles și Inci Ötker-Robe, eds.), Palgrave Macmillan/IMF, Basingstoke, Hampshire, UK/New York, NY, USA, 2007, pp. 214-228
Popa, Cristian - ”Some Post-Crisis Challenges for the New(ish) EU Member States”, prezentare susținută la Seminarul pe problemele economiei politice a piețelor financiare, European Studies Centre, St Antony's College, Oxford University, 18 noiembrie 2013
► Cristian Popa a fost consilier al guvernatorului BNR și economist-șef între aprilie-decembrie 1998. Între decembrie 1998 și octombrie 2014, a avut trei mandate de viceguvernator și membru al Consiliului de Administrație al BNR, coordonând direcțiile de politică monetară, studii economice, modelare și prognoze macroeconomice, relații internaționale și stabilitate financiară l Pe lângă pozițiile de vicepreședinte al Comitetelor de Politică Monetară și Supraveghere ale BNR, a condus Grupul de Lucru pentru Țintirea Inflației, fiind și supleant/persoană de însoțire a guvernatorului BNR în Consiliul General al BCE, membru al Comitetului pentru Relații Internaționale al BCE, membru al Comitetului Economic și Financiar și persoană de însoțire la Consiliul General al CERS, precum și guvernator supleant din partea României la Banca Mondială. A răspuns de asemenea din partea BNR de coordonarea relațiilor cu instituțiile UE, interacțiunile cu instituțiile financiare internaționale, precum și de dialogul cu băncile de investiții și agențiile de rating.
► În perioada martie-iulie 2016 a fost vicepreședinte al Băncii Europene de Investiții și membru al Comitetului de Direcție, având responsabilitate pentru activitățile de evaluare și studii de impact, cercetarea economică privind situația macroeconomică, politicile monetare, testarea la stress, relațiile BEI cu BCE, CERS, BRI, OCDE, OMC și think tankuri, precum și pentru operațiunile din România, Bulgaria, Macedonia de Nord, țările AELS și cele legate de strategia Mării Negre.
► Ulterior, a fost consultant principal pentru pregătirea creării băncii de dezvoltare în România, precum și co-coordonator al evaluării implementării Planului Junker în statele membre ale UE din Europa Centrală și de Est.
Din ianuarie 2020, este consilier principal (senior advisor) al Comitetului de Coordonare (Steering Committee) al Inițiativei de la Viena.
0 comments :
Trimiteți un comentariu