30 de ani de sistem bancar în România. Adrian Cosmescu: Legea, instituția și echipa – criterii de bază în cotarea performanțelor băncii centrale (II)

♦ De peste două decenii, Adrian Cosmescu este unul dintre oamenii de bază din spatele puternicei Direcții de Supraveghere Bancară din Banca Națională. Până în 2020 a făcut echipă cu Nicolae Cinteză, iar de anul trecut a preluat conducerea direcției ♦ În cadrul seriei de articole ZF – 30 de ani de sistem bancar în România, Adrian Cosmescu vorbește despre cum a ajuns în 1993 la BNR, cum au fost devalizate băncile la începutul anilor ’90 și apoi după 1999 cum a reușit BNR și cu ajutorul consultanților americani să facă curățenie în sistemul bancar din punctul de vedere al supravegherii ♦ Astăzi citiți a doua parte a articolului scris de Adrian Cosmescu. (Cristian Hostiuc)

Urmare din numărul trecut

Întărirea capacității de supraveghere prudențială a BNR

Legile din primăvara lui 1991 – Legea Statutului BNR și Legea băncilor comerciale – au avut un rol decisiv în trecerea de la sistemul bancar propriu economiei închise, de comandă, de dinainte de decembrie 1989, la un nou sistem bancar, de tip european, care să susțină reformele specifice unei economii deschise, de piață. Și, mai cu seamă, reforma Băncii Naționale, care și-a asumat rolul de bancă centrală a țării. Un rol important a avut și dezvoltarea a ceea ce s-a numit etajul doi al sistemului bancar, cu un număr mult sporit de bănci comerciale, care să asigure intermedierea financiară, finanțarea bugetului și a economiei reale, creditarea populației.

Acest sistem bancar nou, cu cele două etaje – banca centrală și băncile comerciale – era deja rodat în 1998 ca rezultat al transpunerii în viață a obiectivelor și atribuțiilor trasate prin legile din 1991. Atunci însă, în 1998, față de 1991, societatea românească era în bună măsură schimbată, fuseseră făcuți deja pași importanți înainte pe calea economiei de piață. Dar noile împrejurări, în primul rând începerea tratativelor la aderarea la Uniunea Europeană au impus cerințe noi și în privința dezvoltării sistemului bancar.

Două evenimente, din anul 1998, au avut un rol de primă importanță, ce a asigurat întărirea capacității de supraveghere prudențială a Băncii Naționale. Am în vedere, în primul rând, faptul că în acel an Parlamentul României a trecut la îmbunătățirea legilor bancare din 1991, prin adaptarea lor la noile condiții istorice. Așa cum s-a subliniat în dezbaterea parlamentară, îmbunătățirile aduse atunci legilor bancare au fost făcute cu fața la Uniunea Europeană.

În baza legilor din 1998, s-a trecut deîndată la reorganizarea Băncii Naționale iar, în cadrul noii structuri organizatorice, un rol dintre cele mai importante a revenit activității de supraveghere prudențială. Direcția de supraveghere a fost întărită, a dobândit autonomie în sistemul băncii centrale, plus o mult mai mare autoritate. Totodată, legile din 1998 au facilitat schimbări esențiale atât în privința răspunderilor băncilor comerciale față de organizarea întregii lor activități, cât și cu referire la cadrul de intervenție al supraveghetorilor BNR în cazuri de încălcare a cerințelor legale.

Al doilea eveniment important, din 1998, a fost legat de expirarea mandatului CA al BNR, și de numirea unui nou Consiliu. Notabil, cu deo­sebire, este că guvernatorului, prim-vice­guvernatorului și altor membri ai Con­siliului le-au fost reînnoite man­datele și, astfel, a fost asigurată con­tinuitatea reformelor deja începute. În același timp, numirea ca vicegu­ver­natori a lui Mihai Bogza și a lui Cristian Popa a avut o contribuție im­portantă la buna coordonare a Supravegherii Prudențiale și a Politicii Monetare, în litera și în spiritul îmbu­nătățirilor aduse legilor bancare în 1998.

Implementarea unei noi structuri organizatorice în anul 1999, în baza legii statutului BNR îmbunătățite în 1998, a reprezentat o  regândire a  funcției de supraveghere.  Semnificativ este și faptul  că îmbunătățirile legislative  s-au suprapus cu numirea, în anul 1998, a noului Consiliu de Admi­nistrație. De o importanță cardinală a fost și  aprobarea strategiei de curățare a sistemului bancar de băncile cu probleme și implementarea unei supravegheri bazate pe evaluarea riscurilor. Cu susținerea viceguver­natorului Mihai Bogza, coordonator al supravegherii în acea perioadă, s-a dezvoltat sistemul de avertizare timpurie ce a stat la baza supravegherii bazate pe evaluarea riscurilor pentru implementarea acestui deziderat și totodată pentru eliminarea posibilității de contaminare a băncilor din sistem de către cele cu probleme.

Astăzi, după atâta timp, nu s-a stins încă ecoul acelor ani în care mi-a fost încredințată răspunderea  de director adjunct al Direcției Supraveghere. Utilizarea sistemului de avertizare timpurie și aplicarea lui în sistemul bancar a determinat și o împărțire a băncilor cu probleme între noi, așa că o lungă perioadă de timp analizele prudențiale pentru aceste bănci se prelungeau până noaptea târziu, iar a doua zi dimineața ne împărtășeam rapid informațiile colectate și o luam de la început. Au fost momente în care alternau discuțiile pe durata mai multor zile, fie cu acționarii pentru majorarea capitalului social, fie cu conducătorii băncilor pentru conștien­tizarea de către aceștia a problemelor cu care se confruntau și a măsurilor pe care trebuiau să le adopte rapid pentru redresare, toate aceste etape contri­buind la consolidarea încrederii între bancheri și supraveghetori.

O legendă infirmată de realitate: „Băncile cad ca popicele“

Deciziile privind întărirea capacității de Supraveghere a BNR, ca și adoptarea noului statut al Direcției de Supraveghere au avut efecte benefice, resimțite puternic în activitatea practică. În scurt timp a devenit istorie practica potrivit căreia, înainte de 1999, verificările făcute la bănci cum erau Dacia Felix, Credit Bank, BIR, Albina, Bankcoop, Columna Bank se loveau de dificultăți în adoptarea de măsuri de remediere și sancțiuni. Această situație era conse­cința directă a lipsei unei legislații cu acțiune eficientă, corespunzătoare acelei etape, care să permită imple­men­tarea unei măsuri de consolidare a situației financiare din fiecare bancă. Această realitate a cunoscut o schimbare fundamentală odată cu îmbunătățirea legilor bancare în 1998.

Până în 1998, în nenumărate împrejurări, băncile care încălcau grosolan legitățile economice obiective se apărau în fața supravegherii Băncii Naționale, în unele cazuri chiar în justiție, cu faptul că legile bancare nu prevedeau sancțiunile care la acea dată erau practicate în toată Uniunea Euro­peană. O situație specială, întâlnită la una din băncile cu probleme în acei ani, respectiv Credit Bank, a fost acordarea unui credit de valoare foarte mare unei firme din Slobozia pentru activitate curentă, dar care a fost utilizat pentru construcția unei ferme identice cu cea din serialul Dallas, popular în acea perioadă. Pentru a îmbogăți peisajul, firma a solicitat și primit un credit suplimentar pentru construcția unei copii a turnului Eiffel din Paris. Acest credit este un singur exemplu dintre multe altele care au contribuit la falimentarea băncii și a avut la bază idei și proiecte fanteziste, finanțate de un management ancorat încă în megalomania perioadei comu­niste.

Tot legat de Credit Bank  edificatoare este surpriza pe care am avut-o, împreună cu colegii mei, când am identificat un credit acordat de bancă propriilor acționari ai băncii și utilizat de către aceștia pentru majorarea capitalului social al Credit Bank. Fără comentarii!

Lista poate continua cu multe alte exemple de situații referitoare la creditele acordate, cunoscute drept cauză pentru falimentele înregistrate în acea perioadă, unul dintre acestea putând fi menționat la Banca Dacia Felix din Cluj, unde managementul afectat de grandomanie, cu amestecul acționarilor în administrarea băncii, confunda resursele financiare și valutare ale băncii cu propriile resurse, prin utilizarea acestora în sponsorizarea de competiții sportive cu premii fabuloase pentru acea vreme sau acordarea de donații la nivelul unor sume pe care banca nu și le putea permite fără a fi destabilizată. Legat de situația financiară a Dacia Felix, păs­trez și azi în memorie conținutul unui articol publicat în presa vremii, în ziarul Ade­vărul, care menționa: „Pre­șe­dintele băncii poartă cel puțin o ma­re răs­­pundere: transformarea con­ta­bili­tății băncii dintr-un instrument de evi­dență a realității într-o oglindă a ingi­­neriilor celor care au sărăcit banca“.

Și nu numai atât! O revedere sumară a rapoartelor de supraveghere din acea perioadă dezvăluie o serie de nereguli greu de neimaginat în zilele noastre, cum au fost cele de falsificare a unor aprobări prealabile din partea BNR pentru a trece ilegal în rândul acționarilor semnificativi o serie de socie­tăți deținute de acționarul majoritar al băncii.

Astfel de situații ne arată că nu toate acționariatele din băncile comer­ciale, în acele vremuri, au înțeles bine rostul sistemului bancar.  Petru unii acționari, băncile erau percepute  ca mijloace pentru obținerea unor foloase proprii, fapt ilustrat de tâlcul unei butade pe care a folosit-o atunci guver­natorul BNR într-o prezentare colo­rată a acestei realități: „bețivul care își face cârciumă cu iluzia că va putea să bea gratis“.

În cazul particular al acestor două bănci, Dacia Felix și Credit Bank, este de subliniat faptul că abia în momentul în care au intrat în vigoare legile îmbunătățite BNR a fost în măsură să abordeze o suită întreagă de încercări pentru reabilitarea situației financiare a acestora, de la asistență acordată prin instituirea unor comisii de suprave­ghere specială până la acordarea de sprijin financiar sub diverse forme. Nu a lipsit, desigur, aplicarea graduală a sancțiunilor pentru nerespectarea normelor de prudență bancară, în conformitate cu legislația  îmbunătățită și declanșarea în instanță a proce­durilor privind reorganizarea sau lichidarea judiciară. Imposibilitatea redresării și deteriorarea în continuare a activității celor două instituții a condus la retragerea autorizațiilor de funcționare ale acestor două bănci.

Cazul Banca Turco Română ocupă o situație aparte prin utilizarea unei contabilități duble (și nu cea a lui Luca Pacioli în partidă dublă!) prin care se prezenta o situație frauduloasă dar cosmetizată a băncii, total diferită de realitate. Este încă un exemplu de bancă falimentată de acționar prin gajarea, cu banii băncii, a unor împru­muturi externe ale acestuia de ordinul zecilor de milioane de dolari americani și înregistrarea acestor operațiuni în contabilitatea băncii ca fiind depozite plasate la termen în Turcia.

Un alt caz de management defec­tuos, credite preferențiale, capital erodat și lipsă de lichiditate a fost cel al Bankcoop. Un exemplu grăitor mi-l reamintesc a fi cel identificat cu ocazia veri­ficărilor din acea perioadă referitor la creditul în valoare de 47 milioane de mărci germane acordat unui interme­diar care solicita finanțare pentru importul de combine agricole John Deere din SUA. Banca acordă creditul, garanția fiind chiar combinele finanțate - debitorul dispare, creditul devine neperformant și banii rămân nerecuperați. De asemenea, este de amintit și  finanțarea unei investiții fără niciun fel de garanții, fără aport al inves­titorului, pentru o fabrică de muniții la Chiajna, aici fiind vorba de armament... scos din uz. Și această investiție era de milioane de dolari SUA!

Am redat numai câteva dintre foarte multele deficiențe înregistrate la aceste bănci, cauza eșecului fiind în esență managementul defectuos, ignorarea regulilor de prudență, acordarea de credite preferențiale de valori foarte mari propriilor acționari sau administratori și unor personaje din anturajul acestora. Toate acestea au fost în unele cazuri posibile și prin utilizarea unor contabilități duble prin care s-au acoperit operațiunile frauduloase efectuate.

Trăgând linie si adunând, voi sublinia cât de ridicolă a fost o afirmație a unui politician al timpului, care a aruncat  în dezbaterea publică o vorbă goală, si anume că în România „băncile cad ca popicele“. Mai cu seamă că a adăugat: „acest dezastru se petrece sub ochii închiși ai Băncii Naționale“. Pentru că a deformat total realitatea. Și pentru că această afirmație, care s-a rostogolit ani de-a rândul prin voci rău informate, a perpetuat o minciună.

În primul rând, băncile nu cădeau ca popicele. Erau anii 1990, în a doua lor parte, când s-a produs o creștere explozivă a sistemului bancar, numărul băncilor comerciale urcând la 40 de unități. Cele mai multe dintre aceste bănci funcționau normal, chiar erau performante, iar câteva bănci legate de vechi obiceiuri introduceau riscuri în sistem. Aceste bănci urmau să facă singure o alegere obligatorie: ori își schimbă comportamentul, ori trebuie să-și accepte falimentul.

În al doilea rând, a fost un caz de orbire să afirmi că în sistemul bancar „se petrece un dezastru sub ochii închiși ai Băncii Naționale“. Toate, absolut toate acțiunile extrem de riscante ale acelor bănci comerciale, care au ajuns în stare de faliment prin propria nesăbuință, au fost descoperite de supraveghetorii  Băncii Naționale. Niciun detaliu nu a fost scăpat din vedere. Se spune că, într-o grădină,  grădinarul bun vede crăcile cărora le este dat să cadă...si le taie. La fel, BNR a văzut băncile care își riscau propria cădere, le-a însemnat  așa cum am arătat mai sus a intensificat controalele, analizele, a introdus supravegheri speciale, dar... s-a lovit de lungul timp de așteptare până când a fost  îmbunătățită legislația, în 1998, fapt ce a asigurat întărirea capacității de supraveghere prudențială a BNR. și, desigur, restructurarea prin insolvență si falimentul bancar.

Noi strategii de consolidare a sistemului bancar

Acele bănci în derivă, dar care s-au adaptat cerințelor privind restructu­rarea si redresarea, au fost salvate. Altele, fie că nu au cooperat cu Banca Națională și cu instanțele în aplicarea planurilor de reorganizare, fie că nu mai aveau nicio ieșire din situațiile de defectare a plăților, au intrat în faliment si s-au reîntors în poziția de simple societăți comerciale, fiind radiate din sistemul bancar.

Banca Agricolă, de exemplu, a fost salvată prin vânzare. Cunosc bine acest caz, fiindcă am fost vicepreședinte al comisiei ce s-a instituit pentru privatizarea acestei bănci. îmi este greu să uit lungile zile si nopți de negocieri. A urmat, apoi, privatizarea Băncii Comerciale Române. Au fost două privatizări de succes, în sensul că efortul  uriaș de a trece peste obstacole și momente de tensiune s-a finalizat cu semnarea contractelor de vânzare.

Privatizarea acestor două bănci cu capital de stat a fost o componentă esențială a reformei sistemului bancar, menționată drept obiectiv al autori­tăților române în cadrul Acor­dului stand-by încheiat cu Fondul Monetar Internațional pentru perioada 1994-1995. Această situație a fost deter­minată și de faptul că, în condițiile în care situația economico-financiară a țării noastre nu permitea susținerea recapitalizării băncilor cu sumele necesare, singura soluție identificată ca fiind potrivită a fost privatizarea acestora. Adoptarea, în anul 1997, a Legii nr. 83 privind privatizarea societăților comerciale bancare la care statul era acționar a vizat facilitarea acestui proces, prevăzându-se meto­dele posibile de vânzare a pachetului majoritar de acțiuni.

O bornă importantă în strategia de consolidare a sistemului bancar și a economiei a constituit-o agrearea de către toate partidele parlamentare a programului național de dezvoltare a României, pentru aderarea la Uniunea Europeană, elaborat pe perioada man­datului de premier a guver­nato­rului BNR, care a asigurat stabilirea și defi­nirea unor etape de urmat, chiar și pentru eliminarea ezitărilor și a bloca­jelor din activitatea economică în general și din activitatea financiar-bancară în special.

Un alt moment important l-a reprezentat invitația adresată BNR de a participa, începând cu anul 2004, la CEBS (Comitetul European al Supraveghetorilor Bancari) în Londra, la început în calitate de observator, apoi după 2007 în calitate de membru cu drepturi depline la EBA (Au­tori­tatea Bancară Europeană) și la BCE (Banca Centrală Europeană) în Frankfurt.

O etapă importantă în activitatea BNR a reprezentat-o anul 2004, prin numirea unui nou CA al BNR. Cu implicarea Guvernatorului Mugur Isărescu și a Prim-viceguvernatorului Florin Georgescu, coordonator al funcției de supraveghere, a avut loc un amplu proces de adaptare și actualizare a legislației bancare având drept scop acomodarea acesteia în perspectiva aderării în Uniunea Europeană. Intensi­ficarea eforturilor de armo­nizare a legislației bancare românești cu prevederile directivelor comunitare s-a concretizat în modificarea și completarea Legii bancare nr. 58/1998, în sensul introducerii unor competențe în domeniul supravegherii pe baze consolidate a instituțiilor de credit, prin utilizarea principiilor autorizației unice bancare și recunoașterii reciproce a autorizațiilor și sistemelor de supra­veghere prudențială. Procesul de alinie­re la cerințele comunitare a conti­nuat și în perioada 2005-2008, prin emi­terea OUG 99/2006, în care s-a acor­dat o atenție deosebită suprave­gherii acti­vită­ții diverselor categorii de instituții de credit (bănci comerciale, coope­rative de credit, bănci de economisire și creditare în domeniul locativ, bănci de credit ipotecar și instituții emitente de monedă electronică).

De la supravegherea „de conformitate“ la supravegherea bazată pe risc

În acest nou context, o realizare deosebită a fost  trecerea progresivă de la supravegherea bazată pe conformitate la cea bazată pe risc, după un proces extrem de laborios de reconfigurare a funcției de suprave­ghere a BNR, care a fost desfășurat cu succes într-o primă etapă până în 2008 potrivit concluziilor și calificativelor favorabile obținute din partea Băncii Mondiale și a FMI în cadrul programului de evaluare a sectorului financiar - FSAP (Financial Sector Assessment Program).

Din acest moment, au fost puse bazele unei transformări a funcției de supraveghere într-o supraveghere modernă bazată pe identificarea, măsurarea și monitorizarea riscurilor la care băncile pot fi expuse în activitatea desfășurată și acordarea de scoruri (ratinguri) prin utilizarea unor matrici de evaluare a riscurilor aprobate de conducere și conforme cu legislația europeană implementată treptat.

Reglementarea și repoziționarea funcției de supraveghere în confor­mitate cu legislația UE a determinat modificări succesive în organizarea Direcției Supraveghere, prin crearea servi­ciului de supraveghere pru­den­țială a instituțiilor financiare neban­care, a instituțiilor de plată și a insti­tu­țiilor emitente de monedă elec­tronică. Remarcabilă, aici, este  implicarea colegului Costel Stanciu și a serviciului  de prevenire a spălării banilor și de combatere a spălării banilor, cu im­plicarea colegilor Corneliu Popescu și Cătălin Davidescu. Aceste modificări au înregistrat o ultimă completare prin crearea unei structuri dedicate, în spe­cial, avizării actelor de supraveghere.

În ceea ce privește instituțiile financiare nebancare, necesitatea unui cadru legislativ specific  de organizare, funcționare și supraveghere a fost justificată de amplificarea activității de creditare derulate de aceste entități, în condițiile unui ritm deja foarte alert al creditelor contractate de populație de la băncile comerciale. Sesizând importanța acestei activități și necesitatea includerii atribuțiilor de supraveghere în aria de competență a BNR, odată cu elaborarea Legii nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, s-a asigurat corelarea cadrului de reglementare aplicabil IFN cu principiile guvernanței corporatiste stabilite de legea generală (Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare).

Un obiectiv de prim ordin: prevenirea și combaterea spălării banilor

O altă provocare majoră pentru BNR a constituit-o subiectul activității de prevenire a spălării banilor. După atacul terorist suferit de SUA în septembrie 2001, BNR a conștientizat pericolul pe care îl reprezintă utilizarea sistemului bancar în vederea spălării banilor și a adaptat programul anual de supraveghere prin introducerea în planurile de inspecție a tematicilor de control referitoare la spălarea banilor. În aceste condiții, cu ajutorul asistenței tehnice primite din partea Ambasadei SUA începând cu anul 2006, s-a specializat un colectiv format dintre colegii din cadrul Direcției Suprave­ghere în vederea preluării atribuțiilor de verificare din acest domeniu.

Complexitatea și creșterea importanței acestei activități a impus înființarea unui serviciu specializat, începând cu anul 2009, responsabil cu supravegherea modului în care instituțiile de credit administrează procesele de prevenire a spălării banilor și finanțării terorismului. Toate acestea au determinat modificări succesive ale cadrului de reglementare în domeniu, ale practicilor de supraveghere și ale mecanismelor de administrare a riscului implementate la nivelul fiecărei instituții de credit.

Libera circulație a capitalurilor și dreptul unei instituții de credit de a presta servicii financiare în mod liber pe teritoriul Uniunii, valori funda­mentale ale construcției europene, pot fi exploatate de către cei care spală bani sau finanțează terorismul. La aceste valori fundamentale, se adaugă noile tehno­logii financiare care cresc sem­nificativ viteza de procesare a tran­zacțiilor și înlesnesc, totodată, accesul general la sistemul financiar, în special în mediul digital, vulnera­bilizând meca­nismele de preve­nire și comba­tere a spălă­rii banilor și finanțării teroris­mului.

Astfel, consolidarea cadrului de reglementare la nivel european și implicit la nivel național a devenit un obiectiv fundamental care impune continuitate și promptitudine în corelarea permanentă a dezvoltării pieței financiar-bancare cu mecanis­mele ei de protecție internă. în acest context, este important de subliniat apariția ultimelor două reglementări europene, Directiva (UE) 2015/849 și Directiva (UE) 2018/843, care au rolul de a transpune în legislația țărilor membre recomandările emise de Grupul de Acțiune Financiară Internațională (FATF), organism care stabilește standardele în această arie, raportat la nevoia de a crea mecanisme de apărare performante. România, ca stat membru al Uniunii Europene, prin Legea nr.129/2019, cu modificările și completările ulterioare, a transpus la nivel național cerințele celor două directive menționate.

Implementarea noilor cerințe legislative instituite prin directivele euro­pene și preluate prin legislația na­țio­­nală a determinat instituțiile finan­ciare să așeze în primul rând pe prin­cipii bazate pe prudență procesele de pre­venire și combatere a spălării ba­nilor și finanțării terorismului și, în al doilea rând, să revizuiască politicile de resurse umane și infrastructurile tehnice.

În acea perioadă, au fost intensi­fi­cate analizele făcute în băncile comer­ciale, împreună cu colegii mei, din perspectiva resurselor umane, într-un mo­ment în care acestea se confruntau cu un deficit considerabil de analiști, fiind obligate să acționeze pe linia formării acestora în cadrul unor pro­grame interne dedicate sau prin inter­me­diul cursurilor de formare organi­zate de Institutul Bancar Român.

În procesul de implementare și aplicare a noii legislații, instituțiile fi­nan­ciare au avut obligația efectuării unor evaluări proprii ale profilului de risc, în vederea identificării factorilor de risc de spălare a banilor și finanțare a terorismului asociați propriei clien­tele, serviciilor și produselor oferite pieței.

Această perioadă a fost extrem de dificilă în ceea ce privește comuni­carea, mai ales din perspectiva relației client-bancă, când am sesizat o abordare caracterizată mai degrabă prin  lipsă de dialog și chiar în unele cazuri prin trimiterea clienților pentru expli­cații la BNR. Această abordare a condus la o creștere a petițiilor adresate BNR de către clienții nemul­țumiți de deciziile de acest tip luate de bănci la care se adăuga lipsa explica­țiilor la solicitările de actualizare a datelor personale.

În acele momente, în comunicarea instituțiilor de credit cu clientela, la ghișeu, sau prin sistemele de comunicare la distanță, prin trimiteri la reglementări legale fără a se preciza cu exactitate care sunt acelea sau, în mod eronat, la instrucțiuni exprese ale băncii centrale, care în realitate nu au fost niciodată transmise în sistem, apărea frecvent motivarea, imaginară desi­gur, că sunt aplicate dispozițiile băncii centrale.

Deseori, a existat o abordare super­­­­ficială în relația cu clienții, de natură să aducă prejudicii reputațio­nale atât instituțiilor de credit, cât și Băn­cii Naționale a României, în calita­te de autoritate de supraveghere, fă­cân­du-se astfel dovada absenței pregă­tirii unitare la nivelul băncilor a per­so­nalului din prima linie în contact cu clienții; și, totodată, o înțelegere inadec­vată a cerințelor noii legislații în do­me­niu.

Pentru evitarea perturbării nejustificate a accesului la serviciile financiare, în linie cu dispozițiile în materie ale Ghidurilor emise de Autoritate Bancară Europeană, am continuat împreună cu colegii mei și cu sprijinul direct al Guvernatorului Mugur Isărescu, demersurile de instruire și explicitare la nivelul instituțiilor financiare cu accent pe asigurarea unui echilibru rezonabil între necesitatea de a atenua riscul și nevoia de incluziune financiară. în acest scop, am solicitat instituțiilor să stabilească și să pună în aplicare politici și proceduri scrise, adecvate, prin care să se asigure că abordarea lor privind aplicarea măsurilor de cunoaștere a clientelei nu are ca rezultat refuzul nejustificat al accesului clienților legitimi la serviciile financiare.

Nu în ultimul rând, în contextul restricțiilor de deplasare impuse în ultimul an de situația epidemiologică, am adus în atenția instituțiilor de credit necesitatea de a adapta reglementările interne la circumstanțele legitime pentru care clienții nu pot întreprinde anu­mite demersuri în procesul de actua­­lizare a datelor (în carantină, izolare sau bolnavi), circumstanțe în care procesele obișnuite pentru gestio­narea acestor situații (inclusiv încheie­rea relației de afaceri) ar putea fi neadec­vate.

În prezent, BNR colaborează cu celelalte autorități naționale care au competențe în acest domeniu, fiind implicată în evaluarea riscurilor de spălare a banilor și finanțare a terorismului la nivel național, având în același timp o colaborare strânsă cu organismele corespondente –autorități de supraveghere din cadrul UE.

De menționat este și faptul că, potrivit ultimului Raport Moneyval (Comitetul de experți în evaluarea măsurilor de combatere a spălării banilor și a finanțării terorismului), sectorul bancar românesc deține un nivel bun de înțelegere al obligațiilor care îi revin, iar acțiunile BNR au determinat îmbunătățirea proceselor și sistemelor legate de prevenirea spălării banilor și finanțării terorismului. În acest context, amintesc și faptul că în evaluările făcute de experții EBA și ai Consiliului European sunt subliniate aspectele pozitive referitoare la activitatea BNR în ceea ce privește gestionarea acestui fenomen.

Privind retrospectiv, pot spune că momentele cele mai dificile în activitatea de supraveghere, piatra de încercare și momentul „zero“, au fost cele de la începutul anilor 2000, legate de curățarea sistemului, atacurile speculative asupra leului, FNI-CEC, Banca Română de Scont, Banca Internațională a Religiilor, Bankcoop și nu în ultimul rând de consolidarea încrederii și comunicării între BNR și sistemul bancar.

Sistem bancar românesc – sistem bancar modern integrat în UE

Sintetizând, consider că sistemul bancar romanesc a evoluat permanent de la sfârșitul anului 1999, când creditele neperformante acumulate reprezentau peste 35% din totalul portofoliului de credite, volumul crean­­țelor restante și îndoielnice depășeau cu mult posibilitățile de acoperire pe căi normale respectiv recapitalizare și/sau intensificarea activităților de recuperare, iar sistemul înregistra pierderi, ajungând la începutul anului 2021, la o rată a creditelor neperformante conform metodologiei stabilite de Autoritatea Bancară Europeană (ABE) reprezen­tând un minim istoric de 3,8%.

În același timp gradul de acoperire cu provizioane înregistrează un nivel ridicat de 64% , indicator pentru care România deține primul loc în rândul celor 29 țări care raportează la ABE, cu mult peste media UE de 44,9% la decembrie 2020.

Sursa:
Ziarul Financiar