A devenit deja o obișnuință ca politicieni și chiar analiști economici să afirme că în România nu mai există decât o singură bancă sub controlul capitalului românesc, respectiv Casa de Economii și Consemnațiuni - CEC. Astfel de declarații, pe lângă că ignoră alte bănci comerciale ce îndeplinesc această condiție, eludează existența unui sector bancar cooperatist, reprezentat de Banca Centrală Cooperatistă (Creditcoop) și cele 34 de bănci cooperatiste asociate, toate aceste entități fiind deținute de capitalul privat românesc. O reformă de reglementare a instituțiilor cooperatiste de credit a fost încercată de Banca Naționala a României (BNR) în anul 1992, fără a putea fi dusă la bun sfârșit. Criza băncilor populare, generată de prevederi legislative inadecvate adoptate în 1996, a făcut ca, în cele din urmă, argumentele băncii centrale să fie acceptate și entitățile cooperatiste de credit să obțină o reglementare potrivită cu natura lor de intermediar financiar în anul 2000, ce a fost îmbunătățită în 2006. Cu toate acestea, există încă încercări de a prezenta BNR ca instituție responsabilă de prăbușirea băncilor populare. Evidențele faptice arată clar că banca centrală nu a avut absolut nicio legătură cu falimentele instituțiilor respective, neavând atribuții conferite de legiuitor în privința acestora. Implicat în primele eforturi de reglementare și remodelare a sectorului cooperatist de credit, Cristian Bichi rememorează principalele etape parcurse pe calea întăririi și modernizării acestuia.Cristian Bichi lucrează în Banca Națională a României (BNR) din noiembrie 1990. În decursul timpului a ocupat diferite poziții consultative și executive în banca centrală, în prezent fiind consilier al guvernatorului BNR.
Geneza băncilor cooperatiste
Activitatea bancară cooperatistă are o lungă tradiție în Europa. Ea a început spre mijlocul secolului XIX, odată cu înființarea instituțiilor cooperatiste de credit (bănci) de tip Raifeissen și Volksbanken în Germania, precum și a building societies în Regatul Unit. Fenomenul s-a difuzat apoi lent la scară mondială, băncile cooperatiste germane servind, în principal, ca model pentru înființarea de entități similare în alte state. În țările unde băncile cooperatiste au o tradiție îndelungată și neîntreruptă, ele se clasează în rândul celor mai importante instituții de credit.
Băncile cooperatiste au fost înființate ca alternativă la băncile comerciale îndreptate spre obținerea de profit. Băncile organizate sub forma de societate cooperatistă (o asociere de persoane cu un număr variabil), au în vedere să favorizeze sau să garanteze printr-o acțiune comună interesele membrilor lor, prin oferirea de servicii acestora în condiții cât mai avantajoase. Organizarea și funcționarea băncilor cooperatiste este subordonată unor principii cooperatiste, cum ar fi: adeziunea liberă (porți deschise), controlul democratic (o persoană un vot), remunerație limitată asupra capitalului.
Principiul adeziunii libere implică că o bancă cooperatistă are porțile deschise pentru intrarea și ieșirea membrilor săi, ceea ce conduce la variabilitatea asociaților și capitalului. În antiteză, băncile comerciale au capitalul fix. Exercitarea puterii de decizie într-o cooperativă ilustrează cel mai bine specificitatea acestui tip de societate. Potrivit principiului o persoană un vot, membrii cooperatori au drepturi egale de vot, indiferent de mărimea contribuțiilor lor de capital. Această situație e mult diferită de cea existentă la băncile comerciale pe acțiuni, unde numărul drepturilor de vot e determinat de numărul de acțiuni.
Instituțiile cooperatiste de credit, cel mai important sector al cooperației române înainte de 1989. Prima lege bancară românească o lege a băncilor populare
Instituțiile cooperatiste de credit, cunoscute, în anumite perioade, și sub denumirea de bănci populare, se bucură de o tradiție îndelungată în țara noastră. Difuzarea ideilor cooperatiste începe în Romania după 1850, primele societăți cooperatiste fiind constituite în anii următori în absența unei legislații specifice. În Vechiul Regat, băncile populare s-au înființat la inceput pe baza principiilor Codului Civil și apoi ale Codului Comercial (1887). După 1898, ca urmare a activității lui Spiru Haret, ministrul instrucțiunii publice, mișcarea cooperatistă ia avânt, dezvoltându-se în special cooperativele de credit. În anul 1903, a intrat în vigoare, „Legea privind băncile populare sătești și a casei lor centrale“, cu mult înainte ca băncile comerciale să fie reglementate printr-o lege proprie (în anul 1936). Cadrul legislativ privind cooperația, cu aplicabilitate și asupra instituțiilor cooperatiste de credit, avea să fie perfecționat în anii următori, băncile populare devenind cel mai puternic segment al mișcării cooperatiste române. În anul 1947, existau 4.347 de astfel de instituții.
Băncile populare au fost lichidate în august 1948 de către autoritățile regimului comunist. În anul 1954, în baza unei legislații specifice, au început să se înființeze cooperative de credit și economii, care puteau face însă doar o gamă restrânsă de operațiuni financiare cu membrii lor. Aceste instituții au fost atașate, la scurt timp de la renașterea lor, rețelei existente a cooperativelor de consum, formându-se astfel cooperația de consum și de credit.
Primele reglementări privind cooperativele de credit de după Revoluția din 1989
După Revoluția din decembrie 1989 a fost stabilit un nou cadru legal pentru cooperația de consum și de credit prin adoptarea Decretului-lege nr. 67/1990. Conform actului normativ, cooperativele de credit erau obligate să se asocieze în uniuni județene ale cooperativelor de consum și de credit (Federalcoop), iar acestea, la rândul lor, formau Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum și de Credit (Centrocoop). Astfel, se reconfirma atașarea cooperativelor de credit la o rețea, e drept cooperatistă, dar cu o altă misiune. Totodată, decretul-lege a autorizat cooperativele de consum și de credit să înființeze o bancă comercială (Bankcoop). La sfârșitul anului 1992, funcționau 2.442 cooperative de consum cu 6,1 milioane de asociați și 849 cooperative de credit cu 4,5 milioane de asociați. Poziția cooperativelor de credit în finanțarea economiei românești era însă una marginală.
La primul nivel al rețelei, cel local, cooperativele de credit se confruntau cu resurse insuficiente pentru a face față cerințelor de finanțare în creștere ale membrilor lor. Accesul cooperativelor locale la lichidități se mărginea doar la capitalul social adus de membri, atragerea de economii de către acestea fiind posibilă numai sub forma mandatelor în favoarea CEC. În privința creditării, plafonul stabilit de conducerea rețelei pentru cooperativele de credit (100.000 de lei) nu permitea decât satisfacerea nevoilor sociale ale membrilor și a activităților productive ale acestora de talie relativ scăzută. De precizat că împrumuturile peste limita amintită erau preluate de Bankcoop. Ar mai trebui menționat că, în perioada respectivă, unele Case de Ajutor Reciproc (CAR), formate înainte de anul 1989 pe lângă întreprinderile socialiste sau asociațiile de pensionari, ofereau credite de până la 300.000 de lei.
La nivelul doi, comisiile județene ale cooperativelor de credit nu jucau un rol bine definit în preluarea excesului de lichidități al unor case locale subordonate și alocarea sa către alte case locale din jurisdicția lor care aveau nevoie de fonduri. Mai mult, cele mai importante decizii ale acestor comisii depindeau de aprobarea organismelor de nivel superior (nivel trei): casa centrală a cooperativelor de credit și CENTROCOOP.
Și la ultimul nivel, existau interogații serioase despre autonomia reală a casei centrale a cooperativelor de credit, dată fiind includerea sa în sânul unei rețele de instituții diferite ca misiune de cea a cooperativelor financiare.
În plus, cooperativele de credit se confruntau cu concurența puternică a caselor de ajutor reciproc (CAR-uri), CEC și nu in ultimul rând a Bankcoop. În multe zone, filialele Bankcoop împărțeau același sediu cu cooperativele de credit, iar planurile de dezvoltare ale băncii lăsau să se întrevadă un rol marginal în continuare pentru cooperativele de credit. De asemenea, se avea în vedere intrarea Poștei pe piața serviciilor financiare.
Eforturi eșuate de reglementare a cooperativelor de credit de către BNR cu asistența experților Desjardins
Față de situația schițată mai sus, Banca Națională a Romaniei (BNR) a întreprins în anul 1992 o serie de eforturi, beneficiind de asistența experților Desjardins, cea mai mare instituție financiară cooperatistă din Canada, pentru a se ajunge pe bază de analize bine fundamentate la propunerea celei mai potrivite opțiuni strategice de transformare a rețelei cooperatiste de credit, pentru a se adapta cât mai bine cerințelor economiei de piață și a permite intrarea sa sub supravegherea prudențială a băncii centrale (la acel moment, legislația bancară reglementa numai sectorul băncilor comerciale). Au fost analizate mai multe opțiuni: (1) păstrarea situației existente; (2) transformarea cooperativelor de credit în filiale Bankcoop; (3) adaptarea treptată a rețelei existente la noile condiții economice și (4) înființarea unei noi rețele la care să participe, atât cooperativele de credit, cât și CAR-urile. Soluția cea mai potrivită a apărut a fi opțiunea 3, instituția financiară cooperatistă canadiană fiind dispusă să deruleze din această perspectivă un proiect de colaborare cu cooperativele de credit din România pentru a le sprijini în procesul de transformare. Încercarea de promovare a unei noi reglementări pentru cooperativele de credit și eventuala dezvoltare a acesteia prin includerea CAR-urilor într-o rețea comună nu au putut fi duse la bun sfârșit, ca urmare a reacțiilor în general nefavorabile din partea Centrocoop și a asociației „umbrelă“ a CAR-urilor, precum și a unei atitudini mai mult decât rezervate din partea unor reprezentanți ai guvernului României. A rămas însă opinia larg împărtășită de actorii implicați că legislația cooperativelor de credit trebuie să sufere modificări pentru a se adapta mediului economic în mișcare.
Legea cooperativelor de credit - bănci populare: o falsă bună idee
În 1996 avea sa fie adoptată Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit. Noua lege, în elaborarea căreia opiniile BNR au fost ignorate, nu a oferit un cadru legislativ adecvat pentru cooperativele de credit. Mai mult, ea a creat premizele unei crize financiare de proporții în sectorul bancar cooperatist, ce avea să afecteze entitățile nou înființate pe baza sa. Actul normativ a stârnit și foarte multă confuzie deoarece entitățile cooperatiste de credit au primit dreptul de a utiliza și numele tradițional de „bancă populară“, pentru publicul larg nefiind întotdeauna clară diferența dintre cele două tipuri de instituții de credit: băncile comerciale și cooperativele de credit sub noua lor denumire. De exemplu, confruntate cu denumirea de Banca Comercială Română și cea de Banca Populară Româna, multe persoane nu erau în măsura să identifice vreo deosebire de statut juridic, model de afaceri și regim de supraveghere, ceea ce implica risc reputațional pentru sectorul bancar reglementat.
Intrând în detalii, o primă critică la adresa legii ține de reglementarea activității cooperativelor de credit-bănci populare (în continuare, bănci populare) în mod similar cu cea a cooperativelor de consum. Soluția era eronată, întrucât activitatea financiară a cooperativelor de credit impunea să li se aplice un cadru specific de reglementare prudențială. În conformitate cu noua lege, cooperativele de credit erau autorizate să atragă economii bănești de la membrii cooperatori și de la alte persoane fizice și juridice, precum și să acorde împrumuturi. Astfel de operațiuni, potrivit legislației UE și celei românești, reprezentau activitate bancară. În calitate de entitate bancară care atrage economiile publicului, o cooperativă de credit ar fi trebuit să se supună unor reglementări stricte care să urmărească protecția deponenților și disciplina operațiunilor de creditare. Analiza sumară a legii relevă absența oricărei norme de prudență bancară menite să garanteze stabilitatea financiară a cooperativelor de credit și protecția clienților lor. În textul legii nu se regăseau prevederi privind stabilirea unui nivel minim al fondurilor proprii care să absoarbă eventuale pierderi și nici nu erau prevăzute reguli de gestiune financiară destinate reducerii sau administrării diferitelor tipuri de riscuri bancare. Mai mult, legea nu făcea referire la garantarea depozitelor.
O altă critică este aceea că legea permitea accesul neautorizat la exercitarea activității bancare, situație contrară legislațiilor bancare moderne. În acest sens, se cuvine precizat că reglementările bancare românești, care erau armonizate în mare măsură cu cele ale Uniunii Europene, stabileau că nicio persoană juridică nu poate desfășura activitate bancară înainte de a fi autorizată de BNR în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară. Obținerea autorizației de funcționare este condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe, în special de existența unui capital minim, verificarea profesionalismului și onorabilității conducătorilor, prezentarea unui plan de actrivitate. Din păcate, legiuitorul român, a avut în vedere în cazul noii legi doar statutul cooperatist al băncilor populare, ignorând cu desăvârșire caracterul de facto de instituție de credit al acestora. Prin invocarea principiului autonomiei cooperatiste, o bancă populară se putea constitui și funcționa fără obținerea unei autorizații prealabile din partea autorității de supraveghere bancară. Singurele condiții cerute de lege pentru înființarea unei bănci populare au fost existența a cel puțin 100 de membri, persoane fizice, și subscrierea și vărsarea de către fiecare dintre aceștia a unei părți sociale a cărei valoare se stabilea prin statutul fiecărei cooperative de credit. Regimul de acces liber la activitatea bancară a favorizat apariția rapidă a câtorva rețele noi de bănci cooperatiste (de ex. Concordia Română, Banca Populară de Economii etc.) alături de sute de bănci cooperatiste independente și slab capitalizate, conduse, de regulă, de administratori fără experiență relevantă. Aceste entități au operat într-un vid de supraveghere bancară.
Din punct de vedere operațional nu existau diferențe semnificative între băncile comerciale și băncile populare. Întrucât Legea nr. 109/1996 nu a stabilit norme specifice cooperativismului legate de operarea într-o anumită zonă teritorială, băncile populare au putut să-și deschidă sucursale oriunde pe teritoriul țării, în mod similar cu băncile comerciale. Toate acestea demonstrează că noua lege a permis un arbitraj de reglementare: cei ce nu puteau să înființeze bănci comerciale își realizau visul de a fi bancheri speculând existența unor reguli extrem de permisive pentru băncile populare.
Pe fundalul descris mai sus, numeroase bănci populare s-au confruntat relativ rapid cu dificultăți financiare majore, înregistrându-se falimente în lanț, dintre care cel mai răsunător a fost cel al Băncii Populare Române. Această instituție, la momentul său de vârf, ajunsese să aibă o talie și un nivel de activitate comparabile cu cele al unor bănci comerciale. Deponenții au absorbit pierderi, întrucât economiile lor nu erau garantate.
Îndreptând greșelile
La nici doi ani după adoptarea legii băncilor populare, recunoscând slăbiciunile acesteia, legiuitorul român a decis să ia măsuri corective. În acest sens, în noua lege bancară (Legea nr. 58/1998) s-au precizat următoarele:
„Instituțiile, altele decât băncile (n.n. - comerciale) se supun autorizării, supravegherii prudențiale și reglementărilor Băncii Naționale a României.
Potrivit prevederilor alineatului precedent, se va adapta în mod corespunzător legislația referitoare la Casa de Economii și Consemnațiuni și legislația referitoare la cooperativele de credit“.
Întrucât exista posibilitatea ca procesul de amendare a legislației privind cooperația de credit să ia ceva timp - la propunerea inițială a autorului acestor rânduri, ce a fost însușită de conducerea băncii centrale - guvernul României a emis OUG nr. 114/1999 pentru a limita proliferarea necontrolată a cooperativelor de credit. Ordonanța a suspendat prevederile art. 59 din legea băncilor populare ce reglementau constituirea acestor entități, până la data adoptării unei noi legi a cooperației de credit.
În acest context, este clar că a susține, în absența oricăror evidențe faptice, cu sau fără rea intenție, că BNR este responsabilă de criza băncilor populare, este total greșit. Mai ales, când singurul argument este invocarea denumirii de bancă populară.
Un nou cadru juridic pentru cooperativele de credit adoptat de guvernul Isărescu pentru a valorifica potențialul asociat modelului lor de afaceri original
Dificultățile multor bănci populare din vara anului 2000 au urgentat elaborarea de către BNR a unui nou cadru juridic pentru cooperația de credit, care a fost adoptat de guvern sub forma OUG nr. 97/2000.
Ordonanța a reprezentat un moment crucial, oferind cooperativelor de credit o reglementare modernă, compatibilă cu statutul lor de instituție financiară și cu cerințele europene. Actul normativ a stabilit în mod clar aspecte legate de organizarea cooperativelor de credit și a caselor lor centrale. În primul rând, în absența unei legi generale a cooperației, ordonanța a precizat principii și norme de lucru cu caracter cooperatist aplicate organizațiilor supuse dispozițiilor sale. În al doilea rând, ea a impus asocierea cooperativelor de credit în cadrul unor sisteme (rețele) integrate, organizate pe două niveluri. Cooperativa de credit, înființată pe principiul teritorialității, reprezenta prima verigă instituțională a sistemului, cea de a doua fiind casa centrală a rețelei cooperatiste.
Ordonanța a permis și implementarea unui sistem de supraveghere financiară integrată pentru cooperativele de credit ce cuprindea autorizarea și controlul prudențial exercitate de banca centrală, mecanisme de autoreglementare și autocontrol din partea rețelei cooperatiste și audit extern, toate acestea oferind o protecție sporită deponenților la aceste instituții. Actul normativ a mai prevăzut înființarea unui fond de garantare a depozitelor, precum si un mecanism suplimentar de protecție prin asumarea obligațiilor cooperativelor asociate de către casa centrală și sprijinirea cu fonduri a casei centrale de către cooperativele locale în cazul în care aceasta s-ar fi confruntat cu probleme de lichiditate și solvabilitate.
Ordonanța a avut și meritul că a permis soluționarea dezechilibrelor existente, entitățile cu probleme fiind scoase treptat din sectorul cooperativelor de credit, într-un final rămânând în piață numai vechea rețea Creditcoop, beneficiară a unei îndelungate tradiții, restructurată în conformitate cu noile cerințe.
Cu puțin timp înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, ordonanța din anul 2000 a fost abrogată, dispoziții legislative referitoare la sectorul bancar cooperatist fiind incluse în Ordonanța de urgență a guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului. Noua ordonanță, ce reglementează, printre altele, condițiile de acces la activitatea bancară și la desfășurarea acesteia pe teritoriul României, a fost scrisă din perspectiva armonizării depline a legislației bancare naționale cu cea europeană. Cooperativele de credit au fost incluse de jure în categoria instituțiilor de credit și au primit dreptul să folosească denumirea de bănci cooperatiste. În calitate de instituții de credit, băncile cooperatiste au depozitele protejate de către Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar (FGDB) în aceleași condiții ca băncile comerciale.
Sectorul bancar cooperatist actual din România: câteva reflecții
În prezent, sectorul bancar cooperatist din țara noastră se compune dintr-o singură rețea, alcătuită din Banca Centrală Cooperatistă - Creditcoop și cele 34 de bănci cooperatiste asociate. Rețeaua, ce are mai mult de 165 de ani de tradiție, deține peste 650.000 de membri asociați, persoane fizice, și peste 1,2 milioane de clienți. Băncile cooperatiste, ce au dreptul de atrage depozite și economii de la public, precum și de a acorda credite (cu prioritate către membrii lor), au cea de a doua rețea teritorială bancară din România și cea mai bună implantare în mediul rural. Potrivit legislației actuale, poate fi membru (proprietar) al unei bănci cooperatiste, și în același timp utilizator al acesteia, orice persoană fizică cu capacitate de exercițiu care are domiciliul, rezidența sau locul de muncă în raza de operare a respectivei instituții de credit cooperatist, care a semnat statutul acesteia și a subscris și vărsat minimul de părți sociale prevăzut în actul constitutiv. Capitalul băncii centrale cooperatiste este format prin contribuții ale băncilor asociate. În aceste condiții, principiile localismului și controlului democratic fac puțin sensibile băncile cooperatiste la pătrunderea investitorilor străini în baza lor de capital. Aceasta e și explicația pentru care băncile din rețeaua Creditcoop sunt entități cu capital integral privat românesc. Este deci evident că cei ce susțin că nu mai există bănci sub controlul capitalului românesc, cu excepția CEC, se înșeală. Grupul băncilor cooperatiste, deține deocamdată o cotă de piață redusă într-un clasament al activelor sistemului bancar (0,3%), dar importanța sa în ecosistemul bancar este mult mai mare decât o arată talia, întrucât el este prezent și în zone slab bancarizate, unde prestează servicii bancare utile economiei locale. Deși intrăm pe teritoriul contrafactualului, nu poți însă să nu te gândești unde ar fi fost acum rețeaua bancară cooperatistă ca performanțe, dacă, ținându-se cont de părerile specialiștilor, ar fi avut de la bun început o reglementare adecvată, ce i-ar fi dat un bun start în competiția puternică din mediul bancar.
0 comments :
Trimiteți un comentariu