Șocurile din industrie se țin lanț: Oltchim, Arpechim, Mechel, iar guvernul nu găsește soluții. Unde este industria românească după 20 de ani de privatizare și reformă?Oprirea activității la Oltchim, posibila demolare a Arpechim, amenințarea cu închiderea a unui grup siderurgic cu peste 6.000 de angajați - Mechel, aduc în discuție ceea ce s-a întâmplat cu industria românească în ultimii 20 de ani.
Datele publicate ieri de Statistică arată o scădere a industriei în trimestrul IV din 2012 cu 2,4% față de aceeași perioadă de anul trecut, în condițiile în care în 2010, 2011 și primele trei sferturi din 2012 a fost necontenit pe creștere. Cea mai mare parte a întreprinderilor de stat au fost privatizate, dar, privatizate sau nu, cu capital privat românesc sau străin, puține companii industriale au rezistat în România, iar acum cel mai important sector din economie trece printr-un nou val de închideri.
Ce se va alege de industria românească în acest ritm și ce se mai poate face, dacă se mai poate face ceva? De ce am ajuns aici?
"În 1989 România era a patra țară din lume care încerca să producă totul la nivel intern și când încerci să produci tot nu poți să le faci performante. Industria electronică din România a fost prima care a dispărut după '89, într-un an, pentru că au venit Sony, Philips, Panasonic cu prețuri mai mici și o calitate superioară și au ras tot. Platforma de tuburi de la Pipera și altele au dispărut. Noi nu țineam cont de costuri până în 1989 și nu aveam o piață concurențială. Pe noi ne-a lovit mai puternic decât alte state precum Cehia sau Polonia pentru că economiile acestora aveau o oarecare deschidere înainte de liberalizarea pieței", spune Petru Ianc, fost director în Ministerul Economiei.
El spune că cererea internă, care susținea marile combinate, se sprijinea până în 1989 pe investiții.
"Noi aveam în plan să facem cinci centrale nucleare la Cernavodă. După 1990 banii de investiții s-au risipit, s-au dus pe protecție socială și pe altele în loc să se facă căi ferate, metrou și să dea de lucru la oameni. S-au făcut trei stații de metrou în 23 de ani. Noi am vrut să fim unici și să facem totul când toate investițiile pe care le-am făcut după '89 trebuiau să fie în armonie cu Europa și cu toată lumea", consideră Petru Ianc (
foto
).
În timp ce unii specialiști spun că de vină a fost lipsa de viziune a statului și politicile industriale, alții cred că nu acestea au fost principala problemă. "Este ideal să ai politici industriale, dar nu m-aș aventura. A gândi că statul are viziune și să investească în Oltchim când alții închid și arabii investesc în capacități foarte mari mi se pare aventuros. Noi trebuie să creăm un bazin de forță de muncă calificată și un mediu de afaceri cu care vesticii să fie interesați să colaboreze și să vină cu capital pentru că noi nu avem capital", este de părere Florin Pogonaru, președintele Asociației Oamenilor de Afaceri din România.
El spune că înainte de '89 firmele aveau un puternic rol de protecție socială, iar locurile de muncă au dispărut în urma eficientizării.
"Când am început la Prodplast, aveam 400 de angajați și la Romcolor, pe care l-am construit de la zero, aveam 40 de angajați cu aceleași afaceri și un profit mai mare. Am pierdut și forța de muncă educată pentru că nu am avut cum s-o plătim la nivelul celor din Vest. Aveam economii intensive în forță de muncă, dar am rămas descoperiți la capital. Când am pornit liberalizarea economiei, nu am avut instituții puternice anticorupție și fiecare a furat cât a putut. Dezastrul acesta l-am făcut și cu mâna noastră. Sistemul de învățământ nu a sprijinit cercetarea aplicată și n-am protejat drepturile intelectuale. Acum singura șansă este să dezvoltăm IMM-urile pe avantaje competitive", spune Pogonaru.
Pe de altă parte, închiderile de uzine au avut un impact puternic social și nefavorabil asupra orașelor și industriile care au mai rămas sunt puține la număr.
Cazul recent al muncitorului de la Mechel Câmpia Turzii care s-a sinucis pentru că nu-și mai putea plăti ratele la bancă arată disperarea oamenilor care rămân fără locuri de muncă în orașe în care în afară de o fabrică sau două mai mari există foarte puține oportunități de angajare.
Cei mai mulți salariați ai combinatului din Câmpia Turzii au fost concediați pe parcursul anului trecut, iar în acest moment producția este sistată de mai multe luni de zile fără perspectiva redeschiderii combinatului.
În ultimii ani procesul de dezindustrializare a continuat prin închiderea Arpechim Pitești, Oltchim Râmnicu Vâlcea și recent a fabricilor Mechel de pe plan autohton, deși România importă benzină și oțel beton, ceea ce arată că cerere pe piață ar exista.
"Combinatul de oțeluri speciale de la Târgoviște a fost concepută în anii '70 pentru că aveam o industrie de armament foarte dezvoltată, aveam fabrici de rulmenți, camioane și automobile, toate consumând oțeluri speciale. După '90 toate au dat faliment și combinatul a ajuns să producă oțel beton, care este cel mai ordinar produs al siderurgiei", a spus Petru Ianc, fost director în Ministerul Economiei.
Ceea ce se întâmplă în aceste zile cu combinatele Mechel de la Târgoviște, Câmpia Turzii și Brăila, unde 4.000 de oameni sunt în pericol de a-și pierde locurile de muncă este rezultatul a 20 de ani de politici industriale incoerente și al unor privatizări făcute doar pentru a astupa gura instituțiilor internaționale, FMI sau Banca Mondială, și pentru ca România să dea bine la capitolul reformă.
"În 1990 siderurgia era criticată că exportă oțel beton și acum am ajuns să importăm oțel beton din Turcia. Mechel spune că poate să producă în Turcia și Rusia, că nu are restricții ca în România impuse de Uniunea Europeană, precum reguli de poluare și altele", a mai spus Pârvan.
Există desigur și exemple de privatizări care au avut rezultate bune, cum ar fi Dacia, Aerostar, Silcotub și Azomureș, companii care au reușit să rămână pe piață, să se impună și să creeze noi locuri de muncă și să contribuie la creșterea economică a României.
Pentru fiecare exemplu de succes sunt însă alte zeci de cazuri de companii care au fost falimentate, tăiate la fier vechi.
"În situația în care încerci peste noapte să faci ceea ce nu s-a făcut în timp nu cred că este măsura cea mai bună. Din punctul meu de vedere foarte multe se datorează politicilor greșite aplicate de instituțiile care s-au succedat, precum FPS, APAPS și AVAS. Dacă ne uităm înapoi în istorie, vom constata că noi ne-am bătut joc de sectorul industrial. Toate activitățile acestor combinate erau profitabile și ar fi adăugat foarte multă valoare adăugată în prezent. Siderca Călărași, spre exemplu, combinatul", spune Ionel Blănculescu fost președinte al AVAB și chiar al AVAS, în prezent consultant de business.
El spune că în multe privatizări au fost puse condiții pentru o perioadă prea scurtă, de cinci ani de zile, pentru niște obiective industriale strategice și care asigurau locurile de muncă în orașe mono-industriale.
"Nu se puteau ține toate combinatele. De exemplu, la modul cum a evoluat sectorul producției de avioane în lume, unde acum există doar doi producători mari, nu avea România cum să facă producție de avioane, însă erau multe industrii care cu modernizări puteau să fie duse la performanțe europene", consideră Cristian Pârvan, secretarul general al Asociației Oamenilor de Afaceri din România (AOAR).
Astra Vagoane Arad era cel mai mare producător de vagoane din România și înainte de 1989 dădea de muncă la 16.000 de oameni, iar după ce a intrat în insolvență, odată cu grupul IRS al omului de afaceri Cristian Burci, mai avea circa 800 de salariați.
În Reșița numai disponibilizările de la producătorul de utilaj greu UCM Reșița și combinatul siderurgic TMK Reșița au lăsat pe drumuri circa 22.500 de oameni.
UCM Reșița a intrat în 2011 în insolvență.
"În 1989 aveam peste 8 milioane de angajați și acum 4,3 milioane, deci am pierdut peste 3 milioane de locuri de muncă. Timp de 23 de ani n-am avut nicio gândire economică pentru România. În 1996 am pus întrebarea dacă România mai vrea să facă tractoare, mașini agricole, vagoane sau camioane pentru că altfel nu mai avem nevoie de oțel și siderurgie. Mi s-a răspuns că nu așa se pune problema. Acum nu mai producem aproape nimic din acestea. Când Năstase a privatizat Petrom la pachet cu Arpechim trebuia să se gândească că omoară Oltchim-ul. Noi susținem că ar trebui să consolidăm pilonii pe care-i mai avem, dar statul se străduiește acum să vândă ce mai poate", conchide Cristian Pârvan, vicepreședinte la AOAR.
VEZI DETALII AICI
CÅMPIA TURZII
Industria Sârmei Câmpia Turzii (sârmă)
Deținut până recent de Mechel
Mechel Câmpia Turzii (fosta Industria Sârmei Câmpia Turzii) este un combinat siderurgic unde se producea sârmă, plase de sârmă și oțel beton. Combinatul a fost privatizat în 2003 în mandatul de premier al lui Adrian Năstase și a fost preluat pentru suma de 27,2 mil. euro de către firma Conares Trading din Elveția, care a devenit ulterior parte a grupului rus Mechel. La privatizare în combinat lucrau 5.600 de oameni, iar în prezent la Câmpia Turzii au mai rămas circa 300 de muncitori în urma disponibilizărilor, deși rușii și-au îndeplinit condițiile din contractul de privatizare. Mechel a închis majoritatea capacităților de producție din cauza condițiilor de piață nefavorabile și a vândut combinatul în prima parte a anului 2013 către firma Invest Nikarom, controlată de Victor Chumakov. În prezent combinatul este oprit și situația acestuia este incertă.
BAIA MARE
Phoenix Baia Mare și Elcond Zalău (cupru)
Deținute de Cuprom, faliment
Phoenix Baia Mare este o fabrică de rafinare a cuprului, una dintre cele mai mari din România, cu o capacitate de 40.000 de tone de catoade. Fabrica a fost privatizată în 1999 de APAPS și preluată de firma britanică Allied Deals, care la acea vreme a preluat și producătorul din sectorul cuprului Elcond Zalău. În prima parte a anului 2002 Alliend Deals a intrat în faliment, iar în primăvara anului 2003 cele două fabrici au fost preluate cu 3,6 mil. dolari de doi foști bancheri, Horia Simu și Horia Pitulea, care le-au fuzionat și au format Cuprom România. De la circa 2.900 de salariați în 1999 la Phoenix Baia Mare și alți 3.000 de angajați la Elcond Zalău până în 2003 în cele două fabrici mai lucrau în total doar 730 de oameni. Cuprom a intrat în insolvență la finele anului 2008 în urma unor pierderi semnificative cauzate de fluctuații ale prețului cuprului și ulterior firma a intrat în lichidare.
ARAD
Astra Vagoane Arad (vagoane)
Deținută de grupul IRS, în insolvenț
ă
Astra Vagoane Arad este cel mai mare producător de vagoane din România și avea în 1989 circa 16.000 de salariați. În anul 1999, când a fost privatizată și preluată de grupul Trinity Industries, compania mai avea 2.500 de angajați. Trinity a preluat fabrica pentru 50 mil. dolari și s-a angajat să investească alte 50 mil. dolari în companie. În urma restructurărilor la nivel de grup în 2002 Trinity a vândut fabrica grupului IRS, controlat de Cristian Burci, pentru un preț de lichidare de
30 mil. dolari, tranzacție care includea mai multe fabrici de fabrici și active. Până în 2008 afacerile Astra Vagoane au crescut de mai multe ori și au ajuns la 594 mil. lei (134 mil. euro), însă din cauza lipsei de comenzi grupul IRS a intrat în insolvență odată cu compania din Arad, iar din companie au fost disponibilizați circa 800 de salariați. Astăzi Astra Vagoane este deținută de de firma nemțească Astra Rail Management, condusă de Thomas Manns.
HUNEDOARA
Combinatul siderurgic Hunedoara (oțel)
Deținut de ArcelorMittal
Înainte de Revoluție la combinatul siderurgic de la Hunedoara lucrau peste 20.000 de oameni. În 2003, când a fost privatizat, mai avea 2.200 de salariați, iar din aceștia în 2011 mai lucrau 683 de oameni. Pe fondul crizei fabrica din Hunedoara a raportat pierderi semnificative în ultimii ani care au determinat grupul ArcelorMittal să aducă în companie o sumă record, de 350 mil. lei (80 mil. euro). Din această sumă circa 50 mil. euro au fost investiți într-o nouă linie pentru producția de europrofile care a fost pusă în funcțiune recent. ArcelorMittal Hunedoara a închis anul 2011 cu pierderi de 19,8 mil. lei (4,5 mil. euro) și a avut afaceri de 388 mil. lei (89 mil. euro)
REȘIȚA
UCM Reșița (turbine pentru hidrocentrale și altele)
Deținută de Inet (Elveția), în insolvență
Uzina Constructoare de Mașini (UCM) Reșița este un producător de utilaje grele care înainte de 1990 avea 15.000 de salariați. Firma a fost privatizată în 2003 de APAPS, când la conducerea instituției se afla Ovidiu Mușetescu, și a fost cumpărată cu 13,1 mil. euro de către elvețienii de la INET AG. După privatizare compania s-a menținut mai mult pe pierdere, iar în urma unui scandal de returnare ilegală a TVA compania a raportat pierderi de mai multe zeci de milioane de euro, fiind nevoită să-și declare insolvența. Astăzi uzina mai are 2.000 de salariați și este administrată judiciar de Euro Insol, condusă de Remus Borza, care a readus-o pe profit. Statul este principalul creditor al UCM, cu circa 117,5 mil. euro prin intermediul ANAF și AVAS din totalul datoriilor de 197 mil. euro, astfel că ar putea reveni în portofoliul statului.
Combinatul Siderurgic Reșița (oțel)
Deținut de TMK (Rusia)
Combinatul Siderurgic Reșița avea înainte de 1990 aproape 10.400 de salariați. În septembrie 2000, Fondul Proprietății de Stat a încheiat contractul de privatizare a societății cu firma americană Noble Ventures. Guvernul era condus atunci de Mugur Isărescu. Ulterior s-a dovedit că americanii nu aveau banii promiși pentru investiții și nici măcar să plătească acțiunile, astfel că în 2003 contractul a fost anulat. Între timp, însă situația companiei s-a înrăutățit și mii de oameni au rămas fără locuri de muncă. În 2004 statul a vândut pachetul majoritar de acțiuni către grupul rus TMK pentru un euro. Rușii au făcut investiții și continuă producția, iar în 2011 au avut profit. În combinat mai lucrează 780 de salariați.
RÅMNICU VÅLCEA
Oltchim Râmnicu Vâlcea
De stat, în insolvență
Oltchim Râmnicu Vâlcea era cel mai mare combinat chimic din România și avea înainte de 1999 circa 7.300 de angajați. De-a lungul timpului au existat nenumărate tentative de privatizare, însă compania a rămas în portofoliul statului. Compania a fost condusă timp de 20 de ani de Constantin Roibu, care a realizat mai multe investiții cu prețul unor împrumuturi la bănci. Combinatul s-a menținut pe un ușor profit până în 2007, când Petrom a decis să închidă secția din cadrul Arpechim care asigura materia primă de bază pentru Oltchim, fapt pentru care combinatul a funcționat ulterior la subcapacitate și a produs pierderi majore. În 2009 Oltchim a preluat secția de petrochimie de la Pitești, dar nu a mai avut bani pentru repornirea acesteia, astfel că în 2012 sub presiunea datoriilor de peste 800 mil. euro și-a anunțat insolvența, moment în care în companie mai lucrau 3.300 de salariați. În prezent aceștia riscă să rămână șomeri pentru că producția Oltchim s-a redus la 10% din capacitate.
CRAIOVA
Electroputere Craiova (locomotive, transformatoare)
Deținut de Al Arrab (Arabia Saudită)
Electroputere Craiova (EPT) care de-a lungul istoriei a produs 2.400 de locomotive diesel și peste 1.000 de locomotive electrice și asigura în anul 1999 locurile de muncă a circa 5.800 de oameni a rămas mai mult o amintire. După anul 2001 compania care se afla în portofoliul statului a început să raporteze pierderi și din cauză că reprezenta o povară pentru buget a fost privatizată în anul 2007 de către Teodor Atanasiu, președintele AVAS, și preluată de grupul Al-Arrab care promisese să crească de cinci ori vânzările și să dezvolte activitatea de producție a locomotivelor. Arabii au plătit 2,3 mil. euro pe pachetul de acțiuni al Electroputere, în 2010 au vândut active ale companiei de 30 mil. euro și în 2012 au renunțat definitiv la producția de locomotive. În plus, compania a raportat în fiecare an pierderi după privatizare, iar de la 2.550 de angajați au mai rămas circa 1.000 de oameni în companie.
SLATINA
Alro Slatina (aluminiu)
Deținut de grupul Vimetco,
Alro Slatina este cea mai mare companie din sectorul metalurgiei neferoase din România. Privatizarea companiei este una controversată pentru că rușii au cumpărat de pe bursă un pachet de circa 40% din acțiuni, iar în anul 2002 statul, care deținea controlul companiei la acel moment, le-a vândut o participație de circa 10% din acțiuni suficientă pentru ca grupul rus să preia controlul. În urma majorărilor de capital ulteriore, participația statului s-a diluat, iar grupul Vimetco a ajuns să dețină aproape 90% din acțiuni. La momentul privatizării premier era Adrian Năstase. Rușii au făcut profituri semnificative după privatizare pe fondul investițiilor realizate, dar mai ales ca urmare a unui preț scăzut la energie de la Hidroelectrica. În 2012 Hidroelectrica, care a intrat în insolvență, a renegociat contractul și Alro a raportat în același an primele pierderi. Vimetco a investit circa 600 mil. dolari în compania românească, însă cu profiturile de la Alro a finanțat o parte din construcția a trei combinate de aluminiu în China. De la 3.700 de salariați, câți avea la privatizare, în Alro mai lucrează în prezent circa 2.500 de oameni.
PITEȘTI
Automobile Dacia
Deținut de grupul Renault
Dacia Renault Pitești (fosta Automobile Dacia), singurul supraviețuitor al industriei auto românești, este una dintre cele mai de succes privatizări pe care le-a realizat România după '89, astăzi compania fiind cel mai mare exportator cu o cotă de 10% din exporturile totale și totodată unul dintre cele mai cunoscute branduri românești peste hotare. Dacia este în prezent și lider la vânzări pe piața locală, cu o cotă de circa 25% din totalul autoturismelor achiziționate. Dacia a fost privatizată de Radu Sârbu, care era atunci președintele FPS, și a fost preluată de grupul francez Renault. Dacia a fost proiectată înainte de '89 să producă între 40.000 și 50.000 de unități anual, iar sub conducerea Renault în 2012 uzina de la Mioveni a produs circa 360.000 de autovehicule, din care peste 90% au luat calea exportului. Afacerile companiei au depășit în 2011 cifra de 3 miliarde de euro, iar compania are peste 13.500 de angajați, mai mulți decât la privatizare.
CÅMPULUNG MUSCE
L
Aro Câmpulung
Privatizat, faliment
Aro Câmpulung, unul dintre simbolurile industriei românești și singura fabrică care producea mașini de teren în România exportând 90% din producție înainte de '89, a fost privatizată în anul 2003 și preluată de firma americană Cross Lander, ce aparținea lui John Perez, iar documentul a fost semnat de Ovidiu Mușetescu, șeful APAPS. Cross Lander a plătit pe pachetul majoritar de acțiuni al Aro suma de 150.000 de dolari și a beneficiat de ștergerea datoriilor la bugetul de stat, aceasta fiind una dintre cele mai controversate privatizări din România. Pe fondul managementului defectuos al americanilor, Aro a intrat în faliment la numai trei ani de la privatizare, respectiv în 2006. Producătorul de autovehicule dădea în anul 1999 de muncă la 3.855 de oameni. Aro înregistra pierderi de câteva zeci de milioane de lei anual și înainte și după privatizare.
ROMAN
Petrotub Roman (țevi)
Deținut de ArcelorMittal
Producătorul de țevi ArcelorMittal Tubular Products Roman (fostul Petrotub) a fost privatizat în anul 2004, documentul fiind semnat de Ovidiu Mușetescu, președintele APAPS. Combinatul a fost preluat de grupul Mittal pentru suma de 6 milioane de dolari, a beneficiat de ștergerea datoriilor la privatizare și investițiile asumate s-au cifrat la 77 de milioane de dolari. Între 2002 și 2011 din combinatul de la Roman au plecat peste 3.850 de oameni, iar în prezent mai are circa 1.100 de salariați. Anul trecut, pe fondul pierderilor acumulate de combinat capitalurile proprii au devenit negative, astfel că ArcelorMittal a fost nevoit să aducă suma de 232 mil. lei (52 mil. euro) în companie pentru a o ține în viață. În anul 2011 ArcelorMittal Roman a avut afaceri de 748 mil. lei (171 mil. euro) și o pierdere de 26,4 mil. lei (6 mil. euro).
IAȘI
Fortus Iași (utilaj greu)
Faliment
Fortus Iași este unul dintre giganții industriali de dinainte de Revoluție, care în trecut avea 15.000 de angajați și se axa pe producția de mașini și utilaje de mari dimensiuni, precum părți sub presiune. Compania se adresa unor industrii diverse, precum cea navală, industriei hidro sau sectoarelor de rafinare și petrochimie. Fortus Iași a fost privatizată în 2003 de APAPS, când la conducerea instituției se afla Ovidiu Mușetescu, iar compania a ajuns să fie deținută de rușii de la Atom Stroi prin intermediul Metalexportimport. În 2008, pe fondul nerealizării investițiilor la care se angajase, AVAS a desființat contractul de privatizare și firma a revenit în portofoliul statului. De la peste 2.500 de angajați, câți avea la privatizare, în 2008 în fabrică mai lucrau 1.600 de oameni. Confruntată cu o lipsă de comenzi, Fortus a intrat în faliment în 2012.
BRAȘOV
Tractorul Brașov (tractoare)
Faliment
Tractorul Brașov, simbol al industriei românești și cel mai important producător de tractoare, cu o capacitate de 32.000 de tractoare/an, avea înainte de '90 circa 23.000 de angajați. În 2004 compania a fost la un pas de a fi privatizată și preluată de italienii de la Landini, însă în urma tergiversărilor nu a mai avut loc, iar situația companiei a continuat să se deterioreze, în 2007 declarându-și falimentul. Activele uzinei au fost achiziționate în același an pentru suma de 92 mil. euro de firma imobiliară Flavus Invest București, controlată de fondul britanic de investiții Centerra Capital Partner cu scopul de a dezvolta un proiect imobiliar. Dacă în 1999 Tractorul avea 10.000 de salariați, afaceri de 68 mil. lei și genera pierderi de 38,3 mil. lei, în 2006 mai avea afaceri de 11,6 mil. lei, iar pierderile erau mai mari decât afacerile.
Rulmentul Brașov (rulmenți)
Faliment
Rulmentul Brașov una dintre cele mai importante fabrici de rulmenți din România, a fost scoasă la privatizare de 13 ori după 1990, fără succes însă, astfel că pe fondul agravării situației financiare a companiei care adunase datorii de 245 mil. lei, în 2007 și-a declarat falimentul, moment în care au fost concediați și cei 2.000 de salariați care mai lucrau în companie. În 1999 pe platforma uzinei din Brașov lucrau peste 4.800 de oameni. Rulmentul s-a menținut pe profit până în anul 2002, când a raportat pierderi de 2,6 mil. lei la afaceri de 118,8 mil. lei, moment la care compania a început să înregistreze pierderi din ce în ce mai mari. În 2008 Tampa Resort SRL a oferit 35 mil. euro pentru activele Rulmentul, însă contractul de vânzare a fost anulat după ce firma nu a venit cu banii. Tractorul a fost vândut pe bucăți, lichidatorul chinuindu-se și astăzi să vândă o parte din activele fostei uzine.
Roman Brașov (camioane)
Deținută de Ioan Niculaie
Roman Brașov (Întreprinderea de Autocamioane Brașov sau Uzina Steagul Roșu) era cel mai mare producător de autocamioane din România și în 1989 producea circa 12.900 de camioane cu 20.000 de salariați. După 1990 activitatea a scăzut treptat, iar în 2003 compania a fost scoasă la privatizare de șeful APAPS, Ovidiu Mușetescu. La privatizare Roman Brașov mai avea 8.600 de salariați, fiind preluată de Pesaka Astana din Malaiezia pentru suma simbolică de un euro cu promisiunea unor investiții de 50 mil. euro. La scurt timp după privatizare, în 2004, guvernul condus de Adrian Năstase a emis o hotărâre prin care acționar principal a devenit Asociația Pro Roman Brașov, controlată de Ioan Niculaie, patronul clubului de fotbal FC Brașov. La acel moment compania avea pierderi uriașe, de 360 mil. lei la afaceri de 71 mil. lei și doar 800 de angajați. În cel mai bun an, 2009, afacerile Roman Brașov s-au cifrat la
122,4 mil. lei, însă ulterior s-au redus de trei ori, iar în companie au mai rămas 450 de salariați.
GALAȚI
Sidex Galați (oțel)
Deținut de ArcelorMittal
Privatizarea combinatului siderurgic ArcelorMittal Galați (fostul Ispat Sidex) a fost prezentat de Guvernul Năstase ca o mare realizare, în condițiile în care de la pierderi de un milion de dolari pe zi înainte de privatizare, compania a ajuns pe profit după ce a fost preluată de indianul Laksmi Mittal. Cu ce preț? Dacă înainte de privatizare, în 1999, în combinat lucrau peste 31.000 de angajați, astăzi au mai rămas circa 8.000 de oameni, respectiv cu 23.000 mai puțin, la care se adaugă alte zeci de mii de oameni care și-au pierdut slujbele în urma dispariției afacerilor care depindeau de gigantul siderurgic. Nu întâmplător Galați este orașul care a pierdut în ultimul deceniu cei mai mulți locuitori din regiunea Moldovei. Sidex s-a privatizat în anul 2001, în debutul mandatului premierului Adrian Năstase, iar combinatul siderurgic a fost preluat de Mittal (actualul ArcelorMittal) pentru circa 70 mil. dolari, iar ulterior a mai adus prin majorări de capital circa 200 mil. dolari. Profiturile realizate de combinat în primii ani după privatizare au fost anulate de pierderile cumulate după anul 2008 pe fondul crizei, care au depășit 600 mil. euro. Deși producția combinatului s-a redus cu circa 60% față de anii 2006-2008, combinatul din Galați este și astăzi cel mai important din sectorul siderurgic.
CONSTANȚA
Șantierul Naval Constanța
Deținut de Gheorghe Bosânceanu
Șantierul Naval Constanța (SNC) este unul dintre cei mai mari constructori de nave și reparații de nave din România și avea în 1991 circa 3.100 de angajați. SNC a construit peste 450 de nave de mare capacitate și a reparat peste 5.000 de ambarcațiuni. Compania a fost privatizată în 2002 de APAPS, la conducerea căreia se afla Ovidiu Mușetescu, și preluată de firma Resource International din Insulele Marshall, în spatele căreia se afla Gheorghe Bosânceanu. Omul de afaceri a restructurat activitatea și a readus compania pe profit. Anul de vârf al SNC a fost atins în 2009, când șantierul a ajuns la afaceri de 547 mil. lei (137 mil. euro), situându-se pe locul doi în topul șantierelor după Daewoo Mangalia. Ulterior criza financiară a afectat serios activitatea șantierului care nu a mai avut comenzi și a disponibilizat o mare parte din angajați, ajungând la circa 1.350 de salariați, iar afacerile au scăzut de circa nouă ori.
CÄLÄRAȘI
Siderca Călărași (oțel)
Faliment
Combinatul siderurgic din Călărași este o oțelărie care înainte de 1990 dădea de lucru la 4.000 de oameni. După 1990 combinatul a fost redenumit Siderca, moment în care situația acestuia a început să se deterioreze, iar în anul 2000 și-a anunțat falimentul. În ianuarie 2003 activele viabile ale combinatului au fost preluate de Donasid, privatizarea făcându-se de către APAPS, condusă de Ovidiu Mușetescu. Italienii au vândut mai departe compania către liderul în producția de țevi la nivel mondial, Tenaris, care o controlează și astăzi. În momentul preluării fabrica nu funcționa, astfel că Tenaris a angajat doar câteva sute de muncitori de câți avea nevoie și mai târziu a integrat activitatea oțelăriei, cu o capacitate de 470.000 de tone, sub umbrela producătorului de țevi Silcotub Zalău. În acest moment Silcotub este cea mai mecanizată și profitabilă companie din sectorul siderurgic, realizând în 2011 un profit net de 107,5 mil. lei (25 mil. euro) la afaceri de 1,44 mld. lei (330 mil. euro).
TURNU MÄGURELE
Turnu SA (îngrășăminte chimice)
Faliment
Turnu SA Turnu Măgurele este un producător de îngrășăminte chimice construit în anii 1960. Prin anul 1999 rata șomajului din Turnu Măgurele se învârtea în jurul nivelului de aproape 24% după ce combinatul chimic Turnu SA, care în trecut avea 6.100 de salariați și asigura jumătate din locurile de muncă din oraș, s-a închis, motiv pentru care Turnu Măgurele a fost propus pentru statutul de zonă defavorizată. Compania a fost lichidată în 2004, iar activele au fost preluate de grupul Interagro prin firma Donau Chem. Donau Chem a avut anul trecut afaceri de 19 mil. euro cu 1.021 de salariați.
BUCUREȘTI
Republica (țevi)
Privatizată la ruși, falimen
t
În 1989 producătorul de țevi Republica București dădea de lucru la 10.000 de oameni, însă în anul 2003, la privatizare, compania mai avea doar 1.200 de salariați. Fabrica cu o capacitate de 200.000 de tone pe an, care era cea mai mare de la acea vreme, a fost privatizată tot în perioada când la șefia APAPS se afla Ovidiu Mușetescu și preluată de un consorțiu de patru firme rusești. APAPS a decis câteva luni mai târziu să rezilieze contractul după ce cumpărătorul nu și-a îndeplinit condițiile și a disponibilizat muncitorii. În 2004 Republica mai avea 29 de angajați, genera pierderi de 53,2 mil. lei la afaceri de 2,5 mil. lei și era îngropată în datorii, care totalizau 217 mil. lei. Din această situație până la falimentul companiei nu a mai fost decât un singur pas, iar în 2008 indienii de la Maharashtra Seamless au preluat activele fabricii pentru un preț de lichidare de 6,1 mil. euro. Aceștia au luat utilajele de producție de la Republica și le-au transferat în India.
Uzinele 23 August - Faur (locomotive, echipament greu)
Deținută de Frații Cristescu
Uzinele 23 August (actualul complex Faur) din Capitală erau unul dintre mamuții industriali de dinainte de 1990, unde lucrau 20.000 de oameni și se produceau locomotive diesel hidraulice, echipamente de frână și alte componente pentru vagoane de cale ferată. Faur a fost preluat, la sfârșitul anului 2003, de un consorțiu format din firmele Laminate București, Relco București, Rafinăria Astra Română Ploiești și Begacom București, în cadrul unei tranzacții în valoare de 3,5 mil. euro. În urma unei majorări de capital în valoare de 2,9 mil. euro realizată în 2005, Marius Cristescu, proprietarul grupului Bega, a preluat controlul companiei pe care o deține și astăzi, însă numărul de salariați s-a redus drastic, de la 4.200 în anul 1999 la circa 380 de angajați. La privatizare compania genera pierderi de 74 mil. lei, iar mai apoi a devenit profitabilă, în 2011 raportând un profit de 5,8 mil. lei. Pe de altă parte, activitatea s-a restrâns semnificativ, afacerile ridicându-se în 2011 la 28,2 mil. lei, adică jumătate față de momentul privatizării.
IMGB (mașini grele)
Deținută de Dossan (Coreea de Sud)
Întreprinderea de Mașini Grele București (IMGB), una dintre fabricile cu tradiție din București, la care lucrau înainte de Revoluție peste 6.000 de oameni, mai avea în 1999 circa 1.800 de salariați. Astăzi, deși continuă să fie unul dintre jucătorii de top din industria românească, la IMGB mai lucrează circa 700 de oameni. Firma a fost preluată în 1998 de concernul norvegian - britanic Kvaerner pentru suma simbolică de 1 dolar, contractul fiind semnat de Sorin Dimitru, șeful FPS, iar în 2006 Kvaerner a vândut-o către grupul coreean Dossan, care o controlează și astăzi. Firma a raportat pierderi în fiecare an deși Dossan a investit mai multe zeci de milioane de euro pentru modernizarea acesteia. În 2011 compania a avut pierderi de 19,5 mil. lei la afaceri de 406 mil. lei.
Timpuri Noi (compresoare)
Deținută de salariați
Timpuri Noi este una dintre platformele industriale importante din Capitală unde lucrau înainte de '89 circa 2.700 de oameni și producea compresoare de diferite feluri și echipamente pentru metrou. În urma disponibilizărilor care au urmat în 2003 în societate mai lucrau 580 de oameni și se confrunta cu pierderi. În acel moment APAPS, la conducerea căreia se afla Ovidiu Mușetescu, a privatizat compania, pachetul de control fiind preluat chiar de salariați. După privatizare compania a continuat să raporteze an de an pierderi, ajungând să adune datorii semnificative, motiv pentru care în 2010 firma și-a vândut terenul din centrul Capitalei pe care era situată fabrica în schimbul sumei de 35 mil. euro și s-a relocat la marginea Bucureștiului, dar activitatea s-a restrâns puternic. În companie au mai rămas circa 130 de salariați și afacerile firmei s-au învârtit în 2011 în jurul cifrei de 6,5 mil. lei (1,5 mil. euro).
0 comments :
Trimiteți un comentariu