Marea Britanie și Franța sunt statele europene cu cele mai mari bugete pentru armată și par a fi și cele mai hotărâte să intervină în forță în războiul civil din Siria. Germania, cea mai mare economie europeană și locul trei în Europa la cheltuieli militare, preferă să stea pe margine, iar aceeași poziție a adoptat-o și China, care-și importă cea mai mare parte din petrol din Orientul Mijlociu. De ce?În cazul Germaniei, aversiunea față de război căpătată de societate după Al Doilea Război Mondial este cea mai evidentă explicație. Cancelarul Angela Merkel vrea să câștige cel de al treilea mandat în alegerile din septembrie. Însă nu poate fi ignorat faptul că Germania, în fuga ei de energia nucleară, devine tot mai dependentă de gazele naturale importate din Rusia, cel mai puternic aliat al Siriei.
În 2011, Rusia a asigurat peste 60% din importurile de gaze naturale ale Germaniei și 40% din consumul total de gaze, potrivit naturalgaseurope.com. Dependența de gazele rusești va crește în următorii ani doarece după criza nucleară din Japonia din 2011, Merkel s-a angajat să închidă treptat toate reactoarele nucleare ale țării. Până la maturarea sectorului energiei regenerabile, gazele rusești vor fi folosite pentru satisfacerea necesarului de energie convențională.
Rusia acoperă, de asemenea, 25% din necesarul de cărbune caloric al Germaniei. Petrolul importat are o pondere de 93% în consumul național. În războiul din Libia din 2011, Berlinul a decis că țara nu va participa la atacurile armate ale NATO. Libia este cel mai mare furnizor de petrol pentru Germania, după Rusia, iar în această lumină decizia de a sta pe tușă este de înțeles. În acel conflict Moscova s-a opus hotărât intervenției armate, iar influența rusească asupra neutralității germane nu poate fi exclusă.
La fel ar putea fi în cazul Siriei. Merkel a condamnat atacurile cu arme chimice ale armatei siriene, dar rezistă presiunilor de a se alătura Statelor Unite, Marii Britanii și Franței într-un atac armat. Germania a refuzat, de asemenea, să-i înarmeze pe rebelii sirieni. Rusia a avertizat că o intervenție militară ar avea „consecințe catastrofale“ în regiune.
Trebuie amintit că refuzul cancelarului Gerhard Schroeder de a implica Germania în războiul din Irak din urmă cu zece ani a contribuit la victoria sa în alegerile din 2002. Rusia a condamnat atunci intervenția aliaților.
Un neamț de top la curtea țarului Rusiei
Pentru a înțelege mai bine relațiile ruso-germane care gravitează în jurul gazelor naturale trebuie amintit că Schroeder este acum președintele consiliului acționarilor consorțiului Nord Stream, care administrează gazoductul omonim ce alimentează Germania cu gaze rusești. Acționarul majoritar este grupul rus Gazprom, care deține 51% din acțiuni. Companiile germane de gaze naturale Winthershall și E.ON Ruhrgas controlează ambele câte 15,5% din acțiuni. Schroeder a fost angajat de Gazprom să conducă Nord Stream la câteva luni de la părăsirea funcției de cancelar, în 2005. Pentru servicii de consultanță, Schroeder primește un milion de euro pe an de la consorțiul Nord Stream.
Gerhard Schroeder, (stânga) fostul cancelar al Germaniei, a fost recrutat de grupul rus Gazprom și este acum președintele acționarilor consorțiului Nord Stream, de la care primește un milion de euro pe an. Gazoductul Nord Stream transportă în Germania gaze rusești livrate de Gazprom.
Proiectul, de 7,4 miliarde euro, a fost inaugurat în noiembrie 2011 în Germania de Merkel în prezența președintelui rus Dmitri Medvedev. Când a primit vizita lui Vladimir Putin, pe atunci premier, cancelarul a declarat că Germania vrea ca Rusia „să fie un furnizor major de gaze naturale. Europa și Rusia sunt parteneri strategici cu un potențial departe de a fi epuizat“.
Nord Stream este de departe cel mai mediatizat proiect ruso-german, însă altele, care scapă titlurilor din ziare, arată că legăturile bilaterale sunt mult mai puternice. Adesea prin Gazprom Rusia a țesut o rețea complexă de alianțe cu companii germane financiare, de energie, industriale și de tehnologie. Cooperarea include de la fonduri offshore și parteneriate conduse din Insulele Cayman la operațiuni financiare mai mult sau mai puțin transparente în New York, Berlin și Moscova. Germania este cea mai mare piață din UE pentru Gazprom.
Orientul Mijlociu este vital pentru siguranța energetică a Chinei
China este a doua mare putere militară a lumii, judecând după cheltuieli, și principalul concurent al Statelor Unite în lupta pentru influența globală. Orientul Mijlociu este cea mai mare sursă de petrol pentru a doua economie mondială, iar fără țițeiul arab creșterea Chinei s-ar împotmoli, notează agenția Thomson Reuters. Jumătate din importurile de petrol ale Chinei din primele șapte luni au venit din regiune, principalii furnizori fiind Arabia Saudită, Iran, Irak, Oman și Emiratele Arabe Unite, țări cu poziții contrare în privința Siriei. Dacă acest stat nu prezintă un interes deosebit, Orientul Mijlociu este o miză uriașă pentru Beijing, iar prin protejarea stabilității în regiune China își protejează siguranța energetică. Prin urmare, pentru China Orientul Mijlociu este o miză mai mare decât pentru alte puteri mondiale.
Generalul-maior în rezervă Luo Yuan, una dintre cele mai mediatizate figuri militare ale Chinei, a afirmat anul trecut pentru publicația oficială Ziarul Poporului că având de mult petrol ca miză „nu putem considera că problemele Siriei și Iranului nu au nimic de-a face cu noi“.
Cu toate acestea, până în prezent China s-a rezumat doar la a insista că nu sprijină și nici nu protejează regimul președintelui sirian Bashar al-Assad și spune că s-a opus doar rezoluțiilor ONU, despre care crede că ar fi înrăutățit criza. Și China nici nu poate face mai mult, consideră analiștii, deoarece nu are o influență economică semnificativă în regiune și nici o forță armată testată în condiții reale. Aviația face rapid progrese în tehnologia stealth, iar marina militară și-a lansat primul portavion, dar ultimul război în care armata chineză și-a etalat forța a fost cel din Vietnam, iar atunci nu a impresionat. Navele de război chineze au participat la patrulele contra piraților de pe coasta Somaliei, dar pentru evacuarea cetățenilor chinezi din Libia în timpul războiului din 2011 China a fost forțată să se bazeze mai ales pe transportul maritim de linie.
Acest articol a apărut în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 30.08.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu