Acum cinci ani a început oficial criza. Luni, 15 septembrie 2008, în SUA, a căzut Lehman Brothers, una dintre cele mai puternice bănci de investiții din lume, fiind lăsată să se prăbușească. De aici, pe rând, ca într-un joc de domino, mari grupuri financiare s-au predat rivalilor, piețele financiare au rezistat numai cu ajutorul statelor lor naționale, care au pompat, peste noapte, mii de miliarde de dolari sau euro, pentru a le ține în viață. Țări întregi – Irlanda, Portugalia, Grecia, Spania și Italia – au fost ținute în euro numai prin perfuzii financiare.Giganții financiari, stat în stat, de la AIG, Merrill Lynch, Goldman Sachs, Citigroup din SUA, RBS, Lloyds în Marea Britanie, ING (Olanda) și până la Erste și Raiffeisen (Austria), au fost salvați, practic, cu banii contribuabililor.
La noi, toată clasa politică și financiară, începând de la președintele Băsescu, toate guvernele, partidele parlamentare, continuând cu Banca Națională și tot sistemul bancar, s-a salvat pe ea și apoi pe România, apelând, peste noapte, la ajutorul creditorilor internaționali FMI, Banca Mondială și Uniunea Europeană și apoi la împrumuturile de pe piețele externe. Apoi a urmat creșterea TVA, de la 19% la 24%, care a întors o economie cu un deceniu în urmă și tăierea salariilor bugetarilor. În final, asta înseamnă o factură de peste 40 ml. euro.
Acesta a fost prețul salvării macroeconomice și a liderilor politici și financiari în toți acești cinci ani.
Dacă din punct de vedere macroeconomic am rezistat loviturilor crizei, din punct de vedere microeconomic, cei cinci ani sunt practic un dezastru. O întreagă clasă de mijloc, începând de la antreprenori, până la cei cu poziții de middle manageri în companii, a fost trimisă la pământ. Intrarea în insolvență, restanțele la credite, tăierea salariilor și apoi concedierea oamenilor, au fost singurele măsuri de apărare într-o economie unde ușile finanțării au fost trântite pese noapte, ostilă din punct de vedere administrativ, ca mediu de a-ți desfășura activitatea, strivită de monopolurile private, formate în piețe unde jucătorii sunt doar din punct de vedere teoretic în concurență. Ca și cum acest lucru nu ar fi fost de ajuns, toată clasa politică, haină și lacomă, lipsită de viziune și soluții care să relanseze afacerile, se înfruptă și trăiește din această economie privată, fără să pună nimic bun în loc, decât scandal, înjurături și o lehamite generală.
115.000 de firme au intrat în insolvență, dintre care, statistic, numai 2%-3% vor reveni în piață, credite de 30 de mld. lei au devenit neperformante, vânzările au căzut la jumătate, dacă nu, chiar mai mult, pentru zeci de mii de companii, 600.000 de locuri de muncă s-au pierdut în acești ani, piețe întregi s-au prăbușit, valoarea activelor a scăzut cu 30%-50%, iar gradul de îndatorare a unei întregi Românii, începând de la stat până la o persoană fizică, a crescut peste noapte, din creșterea cursului leu/euro sau a dobânzilor.
Dar cel mai important lucru care a secat după cinci ani de criză este energia fie a antreprenorului, a managerului sau a angajaților. Ironic, clasa politică pare să aibă energie în continuare, la modul în care se luptă zi de zi, public și în subteran.
Clasa de business, sub multinaționale și companii mari până la o persoană fizică autorizată, nu mai are un orizont, nu mai vede ce este dincolo de ziua de mâine sau de maxim un an, fiind ocupată cu supraviețuirea zilnică, cu plata salariilor, a taxelor, cu recuperarea banilor de la clienți sau cu înroșirea telefoanelor în căutare de comenzi.
Pentru multinaționale și marile companii, criza a fost câștigătoare. Beneficiind de linii de finanțare fără probleme fie de la grupul-mamă, fie de la bănci; de uși deschise la guvern, la miniștri, la liderii politici, la FMI sau la Bruxelles; de pozițiile de monopol unde există concurență, dar lipsește cu desăvârșire pentru că nici un jucător nu are interesul să ridice sabia, ceea ceea ce le-a permis majorări de prețuri, marile companii și-au consolidat poziția de rentier, într-o economie fragilă, pentru cel puțin un deceniu de acum înainte. Pentru restul antereprenorilor lupta pentru supraviețuire este viața de zi cu zi.
Nimeni nu a știu că cine criza peste noi, cum va arăta ea și ce va lăsa în urmă. În toamna lui 2008, președintele Traian Băsescu, premierul Călin Popescu Tăriceanu și guvernatorul BNR Mugu Isărescu spuneau: Ce treabă are România cu criza? Criza este acolo în America, la ei acasă, noi suntem o oază într-o furtună. Cu această „prognoză”, guvernul Tăriceanu și ministrul Finanțelor Varujan Vosganian au aruncat în piață aproape 12 mld. lei (4 mld. euro), cât avea bugetul bani în plus. Din februarie 2009, bugetul a fost numai pe minus, iar toate guvernele au supraviețuit numai din împrumuturi.
Lipsa unei strategii de relansare economică, de soluții pentru a opri căderea unor piețe, de investiții, de proiecte pentru a aduce bani în România (afacerea eolienelor a adus, într-adevar, bani în țară, dar fără business local și o ocupare de forță de muncă); pe lângă toate acestea, au intervenit și dezechilibre în sistemul energetic. În aceste condiții, clasa de business a fost lăsată să se descurce pe cont propriu, să se omoare singură, ceea ce a făcut ca, după cinci ani, fiecare să stea continuu sub amenințarea insolvenței și a falimentului.
Cu această povară la grumaz, sufocată de lipsa aerului financiar și mânată de la spate de o administrație haină și lacomă, clasa de business a spus stop viitorului, stop investițiilor, stop angajărilor. Să treacă criza, și mai vedem. Problema este că nu știm când trece criza. În toamna lui 2008, credeam că va ține numai câteva săptămâni și, poate cel mult, trei-șase luni. În 2009, am împins termenul de ieșire din criză la un an. În 2010, când s-a majorat TVA și s-au tăiat salariile, speranțele s-au diminuat. În 2011, economia părea că dă ceva semne de viață. În 2012, criza politică a împins din nou economia sub apă. Acum, nici noi nu știm dacă ieșim la suprafață sau continuăm să plutim în derivă.
Oricum, în numai cinci ani, s-a ras o întreagă clasă de mijloc. Și nu numai criza a fost de vină.
Acest articol a apărut în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 16.09.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu