Adrian Vasilescu, BNR: Cum a învățat BNR să țină în frâu valuta (I)

Știrea a fost publicată miercuri, 26 februarie 2014, 05:01 în categoria

Adrian Vasilescu, BNR: Cum a învăţat BNR să ţină în frâu valuta (I) Vedem astăzi, în dezbateri publice, cum prinde contur tentația de a învinui Banca Națională pentru că ar fi scăpat din frâu valuta și creditele acordate de bănci în valută, în anii de dinaintea crizei, și s-ar fi ajuns la supraîndatorarea populației. În valută, desigur. Și, mai cu seamă, s-ar fi ajuns la suferințele de azi ale celor care sunt în situația de a fi executați silit fiindcă nu-și pot plăti datoriile. Sunt învinuiri repetate obsedant în mass-media. Fără argumente și fără probe. Nu intenționez să mă reped și să spun că aceste învinuiri nu sunt adevărate. Voi face altceva. Voi prezenta faptele, așa cum s-au derulat ele de-a lungul anilor. Invitându-i pe cititori să judece lucrurile în baza probelor.

În anii ’90 era criză de valută. O întrebare îi frământa atunci pe români: „Au venit dolarii, au venit banii?“. Desigur, era vorba despre împrumuturile de la FMI. Ca și cum banii ar fi fost singura problemă a unei creșteri sănătoase, de fapt a sporirii avuției țării. Apoi, fără a păși într-o fază nouă, în care eram preocupați de o altă întrebare: „Ce să facem cu banii care vin, cum să-i folosim eficient?“.

E adevărat că, în prima jumătate a anilor ’90, când situația lichidității valutare era tensionată, Banca Națională nu impusese rezerve obligatorii în valută tocmai pentru a nu bloca puținele resurse existente atunci. Când însă valuta a început să vină în valuri la noi, cu deosebire după anul 2000, important era să fie atrase investiții directe, nu fluxuri financiare speculative, care să vizeze câștigul din diferența între dobândă și deprecierea leului. Soluția care s-a impus:  băncile să constituie rezerve minime obligatorii în valută. Dacă nu s-ar fi acționat în acest sens, echilibrul monetar ar fi fost  greu de păstrat în condițiile unei creșteri neîncetate a intrărilor de valută. Scăpasem de o problemă și dădusem de alta. În anii ’90 era criză de valută. Apoi am pășit într-o fază nouă, în care acumulările valutare lunare ale BNR din toți acești ani au fost consistente. În „cămara“ BNR, potrivit legii, au început să fie adunate părți din pasivele în valută (și în lei, desigur, dar aici interesează valuta) ale băncilor comerciale. Din fiecare euro ce intră într-o bancă, pentru un timp mai mic de doi ani, în 2002 - 22, în 2004 - 30, în 2006 - 40 de eurocenți erau depozitați la banca centrală. Imobilizarea banilor la BNR, în cămara numită „rezerve minime obligatorii“, era firește un motiv de suferință. Fiindcă banii sunt făcuți să circule. Numai prin circulație pot fi înmulțiți. Dar procesul de absorbție era o alinare. În primul rând, era temperat elanul creditării în valută. Totodată, în noile condiții istorice, rezervele minime obligatorii protejau băncile. Și asta pentru că mecanismul în cauză are o componentă prudențială: limitează capacitatea unei bănci de a se aventura în operații speculative și, totodată, reprezintă o sursă de lichiditate în cazuri excepționale. Totul, în baza legii.

Cum s-a ajuns la lege? Pentru a desluși, în substanța lui, înțelesul adunării la BNR a unei părți din valuta băncilor, e nevoie de o privire înapoi, în timp. Amintesc, în acest sens, că dezbaterile din Parlamentul României, din primăvara lui ’98, când pe rol intrase Legea Statutului BNR, s-au aprins puternic, la un moment dat, în jurul unui subiect ce avea să domine mulți ani dezbaterile publice: rezervele minime obligatorii.

Continuarea: miercurea viitoare

Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 26.02.2014



Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Adrian Vasilescu

0 comments :

Trimiteți un comentariu