„Momentul când zona euro ar fi putut exploda“ este primul episod dintr-o serie prezentată de Financial Times dedicată anului care a schimbat Europa pentru totdeauna. Jurnalistul Peter Spiegel a reconstituit filmul celor trei zile amare din noiembrie 2011, când criza din zona euro a ajuns la punctul culminant, ai cărui protagoniști sunt printre alții liderii europeni care au proiectat strategia de luptă cu criza.Spre uimirea tuturor celor aflați în sala de conferințe, cancelarul german Angela Merkel a început să plângă. „Das ist nicht fair“, „Nu este corect“, a izbucnit cu furie și cu lacrimi în ochi cancelarul german. „Ich bringe mich nicht selbst um“. „Nu mă voi sinucide“. Căderea nervoasă a avut loc într-o sală de conferințe din stațiunea de lux franceză Cannes, iar pentru martori a fost șocant să îl vadă în lacrimi pe cel mai puternic lider european, cunoscut pentru control emoțional foarte bun.
Dar scena a fost și mai remarcabilă, au povestit cei prezenți, pentru cele două ținte ale furiei lui Merkel: pentru președintele francez Nicolas Sarkozy, care stătea lângă ea la masă, și pentru președintele american Barack Obama, care stătea la masă pe locul din fața ei.
Acesta a fost momentul cel mai dificil al unei nopți extrem de dure, pline de acuzații, pe care mulți dintre participanți și-o amintesc ca fiind punctul culminant al celor trei ani de criză din zona euro. Sarkozy a sperat că rolul său ca gazdă a summitului G20 îi va cimenta statutul pe scena mondială și îl va ajuta în cursa pentru realegerea sa ca președinte. Dar totul se prăbușea.
Grecia făcea implozie politic, Italia, o țară prea mare pentru a putea fi salvată, părea să fie la doar câteva zile distanță de la a fi deconectată de la piețele financiare globale. Și oricât au încercat Sarkozy și Obama, nu au putut-o convinge pe Merkel să majoreze contribuția Germaniei la fondul anticriză al zonei euro, acest „firewall“, această „mare bazooka“ sau „zid de bani“ despre care ei credeau că ar trebui să fie mărit semnificativ pentru a ține piept atacurilor traderilor de obligațiuni panicați. Dar, pusă la zid, Merkel le-a întors partenerilor francez și american criticile, aruncându-le în față că dacă lui Sarkozy și lui Obama nu le convine modul cum acționează guvernul de la Berlin, ei sunt singurii vinovați. Până la urmă armatele lor aliate au fost cele care „au impus“ în urmă cu șaizeci de ani constituția germană dușmanului învins în război.
„Acesta a fost punctul în care zona euro, în forma actuală, ar fi putut să explodeze“, își amintește un membru al delegației franceze prezente la Cannes. „Sentimentul era că (luând în considerare - n.a.) contagiunea, la acel moment zona euro era pe punctul de a exploda.“ Și totuși, la mai puțin de un an de la acea noapte de noiembrie 2011, criza existențială a monedei unice europene practic s-a încheiat. Piețele care amenințau să distrugă moneda euro s-au calmat și seria nesfârșită de summituri care țineau până în zori s-a încheiat.
Atunci când se va scrie istoria crizei zonei euro, perioada de la sfârșitul anului 2011 până la finele anului 2012 va rămâne în memorie ca reprezentând lunile care au schimbat pentru totdeauna proiectul european. Nu s-au mai permis abateri de la regulile bugetare stricte. Supravegherea bancară a fost luată din mâinile autorităților naționale, iar Banca Centrală Europeană a devenit creditorul de ultimă instanță, cumpărător de obligațiuni suverane emise de statele cu probleme din zona euro.
Săptămâna viitoare alegătorii europeni vor merge la vot pentru a da un verdict asupra a ceea ce liderii europeni au construit în acele 12 luni. Sondajele de opinie arată că sentința votanților va fi dură: este de așteptat ca partidele anti-UE să obțină creșteri fără precedent ale numărului de voturi din Franța până în Finlanda și din Grecia până în Olanda.
În ultimele șase luni, Financial Times a intervievat zeci de participanți la deciziile care au dus la crearea noii zone euro. De la birocrați din zona medie de decizie până la premieri, cu toții spun o poveste tulburătoare care cuprinde accidente, situații aproape fără ieșire și riscuri nesăbuite.
Dar într-un final aceiași lideri par să fi reușit în demersul lor. Moneda euro a fost salvată. Iar Europa pe care au creat-o, cu bune și cu rele, va fi moștenirea pe care o lasă în urmă.
Articolul din Financial Times relatează despre cum totul a pornit de la Grecia, și despre cum liderii europeni au determinat Grecia să accepte un nou împrumut de salvare, după ce au provocat schimbarea guvernului lui Georgios Papandreou cu un guvern de unitate națională. Papandreou îi supărase pe liderii europeni pentru că anunțase public un referendum prin care grecii aveau să decidă dacă vor ca țara să primească un împrumut salvator, care ar fi venit cu măsuri de austeritate.
Întâlnirile liderilor G20 de la Cannes au vizat un pericol și mai mare, cel al contagiunii Italiei. Țara avea a patra datorie suverană ca mărime din lume în 2011, iar UE și FMI nu aveau suficienți bani pentru a acoperi necesarul țării, calculat de oficiali din ministerul italian de externe la 600 miliarde de euro ca program de bailout de trei ani. Directorul general al Fondului Monetar Internațional Christine Lagarde a venit la Cannes cu propunerea de a acorda Italiei un împrumut preventiv, de 80 miliarde de euro, în schimbul unei monitorizări atente a activității guvernului lui Silvio Berlusconi, care ar fi trebuit să aplice reforme economice. Dar Italia a refuzat pachetul pentru că i-ar fi stricat imaginea și nu ar fi fost suficient pentru a-i acoperi necesarul de finanțare.
Obama a propus majorarea fondului anticriză, SUA intenționând să implice Banca Centrală Europeană. Dar Berlinul s-a opus cu dârzenie folosirii băncii centrale pentru finanțarea guvernelor. O metodă pe care francezii și americanii au decis să o propună Germaniei la Cannes a fost acoperirea golului lăsat în fondul anticriză de bailout-ul acordat Greciei prin emiterea de drepturi speciale de tragere (DST), active pe care le ține FMI-ul pentru statele membre, substitute pentru dolar și aur. Dar banca centrală a Germaniei nu a fost de acord ca guvernele să aloce aceste drepturi după bunul plac pentru că decizia alocării acestora aparține băncilor centrale.
Acesta a fost momentul în care Merkel a avut ieșirea emoțională, spunând „Nu e corect, nu pot decide în locul Bundesbank (banca centrală a Germaniei – n.a.). Ea a adăugat apoi: Nu pot să îmi asum un risc atât de mare fără să obțin ceva din partea Italiei. Nu mă voi sinucide“.
Guvernul Italiei a acceptat doar monitorizarea activității, iar planul privind drepturile speciale de tragere a fost îngropat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu