Băncile austriece nu culeg decât ce au semănat în 2009 și 2010

Deși situația macroeconomică pare stabilă, iar oamenii sunt mai mult atenți la lacrimile brazilienilor de la Campionatul Mondial decât la ce poate fi în neregulă eventual în economia românească, o undă de șoc subterană care poate avea efecte imprevizibile în perioada următoare traversează în aceste momente sistemul bancar.

Băncile austriece, care au o expunere de 25 miliarde de euro pe România, scad în bloc la bursa de la Viena, în frunte cu Erste, care deține BCR, în urma creșterii provizioanelor pentru credite neperformante în România și a unor taxe noi impuse în Ungaria. Destabilizarea vine după ce una dintre cele mai mari bănci din Austria, Hypo, naționalizată deja ca urmare a crizei din 2009, a trebuit să fie din nou ajutată de statul austriac.

Giganții financiari americani și europeni au luat deja la țintă austriecii, reducând prețurile-țintă ale acțiunilor cu o treime, ceea ce este enorm pe piețele financiare.

Dintr-odată, canalul austriac devine o sursă de slăbiciune pentru economie, în condițiile în care pasul doi va fi abținerea de la finanțări și de la a prelua risc românesc în general.

Problema este însă că implicarea capitalului austriac în România este atât de puternică și în atâtea domenii-cheie – bănci, asigurări, petrol, cărămizi, construcții, lemn, clădiri de birouri, agricultură –, încât instabilitatea poziției austriece pe piața locală devine chiar un subiect al relațiilor de stat între România și Austria.

Dar nu poți acționa pe un teritoriu doar pentru a extrage profituri, eventual prin impunerea unor prețuri când ești în situația de a monopoliza exploatarea unei resurse naturale, fără să contribui la dezvoltarea în integralitate a teritoriului respectiv.

Relația austriecilor cu România este atât de complicată în acest moment, în­cât nu mai lipsește mult până când șefii băncilor austriece prezente local, aflate în fața unui val de insolvențe, să ceară șefilor companiilor petroliere să o lase mai ușor cu prețurile pentru a nu sufoca în continuare consumatorii deja alienați. Pentru că după 2009, din două direcții au fost loviți consumatorii români – creșterea dobânzilor bancare  și dublarea prețurilor la energie, incluzând aici combustibilul, electricitatea și gazul.

Cu 8,5 milioane de locuitori și un PIB de 310 miliarde de euro în 2013, întrebarea este dacă Austria are anvergura necesară și puterea financiară pentru a-și asuma dezvoltarea unei economii cum este cea a României, cu un PIB de 140 de miliarde de euro și 20 de milioane de locuitori.

Pentru că aici, așa cum se pre­zintă situația astăzi, nu mai este vorba decât de o decizie politică de a lua în mâini soarta unei țări cum este Româ­nia, un­de deții punctele-cheie din eco­no­mie și nu ai cum în noile condiții să afirmi: „Eu sunt doar un proprietar de com­pa­nii care exploatează resurse natu­rale și de bănci, voi descurcați-vă ca economie“.

Cedarea de către România a punctelor nodale ale economiei retează posibilitatea de a avea pârghii de redresare. Redresarea nu poate să vină decât de acolo de unde vine și proprietatea, adică din exterior, prin angajamente pe termen lung pe care numai proprietarii și nu creditorii și le pot asuma. Să nu creadă proprietarii că dacă nu dau fân cailor, vor mai putea trage căruța mâine. Pentru că exact în această situație am ajuns.

Că nu am știut noi să administrăm, să listăm pe bursă campionii naționali cum au făcut polonezii, de acum laptele este vărsat. Iar acum vine o mare întrebare strategică: dacă cei care au controlul au și voința, dar și capacitatea de a interveni. Dar ce putere are econo­mia Austriei în situația în care, să presu­punem că ar fi de acord să participe la dezvoltarea României prin angajamente de finanțare pe termen lung, prin transfer de tehnologie și cunoștințe pentru a reduce decalajele istorice?

Datele arată că din păcate, deși are o economie sănătoasă ca structură, competitivă, una dintre cele mai mici datorii publice din PIB și cel mai redus șomaj din UE, puterea sa este în mod disproporționat amplificată de sistemul bancar, care nu se sprijină decât pe o economie dublă față de cea a României (310 mld. euro PIB, față de 140 mld. euro România), exporturi duble

(125 mld. euro în 2013, față de 50 mld. euro România) și venituri la buget triple față de România (150 mld. euro Austria, 53 mld. euro România în 2013).

Astfel, sistemul bancar austriac are un nivel al activelor de aproape 1.100 mld. euro (!), de peste trei ori PIB-ul Austriei. O diferență uriașă față de cele 80 de miliarde de euro active ban­care din România, adică 60% din PIB.

Extinderea băncilor austriece mult peste economia reală le-a și dat posibilitatea să se extindă în est și să și cumpere. Însă așa cum arăta criza din 2009, gonflarea activului bancar la un nivel mult prea mare față de economia reală este o sursă de slăbiciune.

Paradoxal, băncile austriece caută acum în România creștere din companii locale, din antreprenori autohtoni. Dar de unde să îi iei, când aceste companii au fost date peste cap de reducerea drastică a consumului populației, tocmai din pricina dobânzilor bancare împovă­rătoare și a cheltuielilor cu energia peste limita suportabilă, benzina ajungând astăzi în România mai scumpă decât în Austria, deși salariul mediu aici este de 350 de euro pe lună, față de 2.000 de euro în Austria. Și constată băncile străine că s-a înjumătățit numărul companiilor locale cu peste un milion de euro cifră de afaceri în diverse județe și că nu au cui da credite, pur și simplu. Și că împrumuturile altor mii de companii nu se rambursează la timp și trebuie să le provizioneze și să își asume pierderi.

Au ajuns să vadă în bilanțuri cât de gravă este situația în economie, cu toate datele macro aparent bune. Acum nu își mai amintesc că în 2009 și în 2010 au presat  pe toate căile pentru a-și menține dobânzile la un nivel abuziv, nelegat în niciun fel de dobânzile de referință, dând lecții tuturor, inclusiv profesorilor universitari de finanțe, despre legitimitatea modului de  construcție a dobânzilor la credite.

Ar trebui să își dea seama că în prezent nu culeg decât ceea ce au semă­nat. Nu poți să lași un teritoriu în para­gină, din care doar să extragi fără să în­gri­jești creșterea durabilă. Amară lecție.

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Sorin Pâslaru