Educația are anul acesta pe un buget de circa 20 de miliarde de lei, de peste două ori mai mare față de cel alocat de guvernanți în urmă cu un deceniu.În condițiile în care populația școlară s-a diminuat cu aproape 400.000 de elevi și peste 150.000 de studenți în aproximativ aceeași perioadă, cel puțin în teorie, cu banii „scutiți“ în urma fenomenului demografic, România ar fi trebuit să construiască un sistem de învățământ care să nu scoată șomeri pe bandă rulantă, ci specialiști bine pregătiți pentru piața muncii. În practică însă, cea mai mare rată a șomajului se înregistrează în rândul tinerilor și asta pentru că sistemul nu este capabil să livreze absolvenți cu un set de competențe de lucru specifice joburilor din piață pe care le scot la concurs companiile. Cum se face că o țară în care investițiile în educație cresc, iar numărul de elevi, dar și de profesori este în continuă scădere, nu reușește să pregătească absolvenți de calitate?
„Legea educației spune că banul ar trebui să urmărească elevul, dar asta nu prea se întâmplă în România. Principala grijă a autorităților este să întocmească un buget corect din punct de vedere tehnic și, în ultimă instanță, se gândesc să acopere nevoile reale ale elevilor. Sunt foarte multe școli din zone defavorizate din punct de vedere socio-economic și cărora li se iau banii economisiți pe salariile profesorilor, de multe ori suplinitori, deci cu venituri mici, pentru a fi alocați școlilor de renume, cu profesori cu foarte multă experiență și salarii pe măsură“, este de părere Șerban Iosifescu, președinte al Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP). El a fost prezent ieri la o dezbatere pe tema finanțării învățământului preuniversitar din România, organizată de filiala locală a UNICEF, unde a fost prezentat un studiu realizat pe un eșantion de 77 de școli situate în zone dezavantajate socio-economic, pentru a vedea în ce mod sunt elevii acestor instituții afectați de sistemul de finanțare a educației prin mecanismul per capita (introdus ca proiect-pilot în România în 2010).
Acest mecanism presupune alocarea unui buget pentru fiecare școală în parte, o dată pentru costurile salariale și apoi pentru cheltuielile cu bunuri și servicii. În urma studiului a reieșit faptul că cei mai mulți directori ai unor astfel de școli consideră că bugetul pe care trebuie să îl administreze este insuficient și că cel mai greu de acoperit sunt cheltuielile cu personalul, examenele naționale, utilitățile, dar și bunurile și serviciile (material didactic, mobilier). Astfel că, cei mai mulți aleg să facă rabat de la instruirea profesorilor, considerată a fi o modalitate eficientă de a-i motiva în lipsa unor salarii decente.
De altfel, Șerban Iosifescu susține că una dintre principalele probleme ale sistemului de învățământ actual este importanța prea mare dată elevilor cu rezultate foarte bune la învățătură, cum ar fi olimpicii, care au o pondere foarte mică în sistem în comparație cu masa de elevi care are rezultate mediocre și de care cei mai mulți profesori fug, fie pentru că provin din zone defavorizate, îndepărtate de mediul urban, fie pentru că fac parte din familii foarte sărace sau din anumite minorități care nu încurajează în mod special educația. Prin urmare, profesorii, mai ales cei debutanți, preferă să fie plătiți cu 800-900 de lei pe lună în mediul urban sau la școli cu renume, unde le este mai ușor să predea la clasă, decât în medii defavorizate, rurale, unde trebuie să muncească mai mult pentru a avea rezultate cu elevii și să-și plătească, eventual, singuri transportul, fără ca acesta să fie decontat.
„Pentru un copil de la o școală cu rezultate bune confirmate pe o perioadă foarte lungă profesorul nu are un impact mai mare de 10%, pentru că elevul este deja motivat să învețe. Pe de altă parte, rezultatele celor care provin din medii defavorizate pot fi îmbunătățite de profesori, de modul în care predau, cu peste 50%. Pentru asta ar trebui să elaboreze un sistem prin care profesorii să fie plătiți în funcție de nivelul de dificultate al muncii pe care o depun. Dacă un profesor acceptă să lucreze în mediul rural, cu o clasă unde sunt și copii cu nevoi speciale, ar trebui să fie plătit dublu“, a mai spus Iosifescu. În opinia sa, autoritățile ar putea chiar să lase loc și de negociere a salariului, astfel încât profesii să poată spune pentru ce sumă ar fi de acord să lucreze cu o clasă unde sunt și elevi minoritari, și cu nevoi speciale, dar care provin și din familii fără posibiltăți financiare. Mai mult, el susține că banii economisiți de pe urma plății unor salarii mai mici în școlile defavorizate, în principal, ar trebui să nu mai fie realocați de autorități, ci să rămână „în buzunarul“ instituțiilor de învățământ pentru a-i ajuta pe elevii care nu au posibilitatea de a învăța (o cameră sau un birou unde să-și facă temele) să rămână în școală peste program, cu profesori plătiți suplimentar, pentru a-și îndeplini sarcinile.
Astfel de politici sunt greu de implementat însă, mai ales în contextul în care schimbările din sistemul de învățământ au nevoie de câțiva ani pentru a da roade și trebuie intervenit atât la nivel instituțional, cât și la nivel de mentalitate a profesorilor și a părinților.
În prezent, chiar dacă bugetul pentru educație este mai mare decât în ultimii patru ani și se apropie de maximul din 2008, când se îndrepta spre 6% din PIB (la cât s-au angajat guvernanții în 2007), finanțarea per elev rămâne cea mai mică din UE. În timp ce în România statul cheltuie circa 2.700 de lei pentru un elev (circa 600 de euro), Polonia investește de două ori mai mult în educație, iar Norvegia de cinci ori. Iar la nivel de salarii oferite profesorilor situația este aceeași.
„Cred că atunci când ne-am angajat să acordăm educației 6% din PIB ne-am hazardat puțin, pentru că, la fel ca la construcția unei case, trebuie să văd cât mă costă fundația, plus forța de muncă și materialele pe care le folosesc, nu spun vreau să cheltuiesc X. La asta trebuia să ne gândim atunci, dar noi am vrut la acel moment să respectăm standardul european de 5% din PIB și era recomandat ca țările în curs de dezvoltare să mai urce puțin acest procent, pentru că, în mod normal, educația contribuie semnificativ la bunăstarea economiei“, afirmă Ciprian Fartușnic, director al Institutului de Științe ale Educației (ISE). El precizează că la fel ar trebui gândită și evoluța de la examenul de bacalaureat din ultimii ani. Cu alte cuvinte, ar trebui ca autoritățile să încerce să își dea seama cum să convingă elevii care abandonează după clasa a opta școala, pe cei care nu urmează apoi un liceu și care absolvă un liceu, dar nu vor să dea bacalaureatul, să încheie întreg ciclul de învățământ și abia apoi, în funcție de cerințele de pe piața muncii, să își continue drumul către studiile superioare.
„A devenit o adevărată obsesie promovarea bacalaureatului. În momentul actual, la modul în care arată contextul economic și la nevoile de pe piața muncii, trebuie să vedem de câți absolvenți de facultate avem nevoie și de câți abolvenți de bac avem nevoie care, teoretic, se duc să ocupe locurile din facultate. Evident că ne-am dori o țară cu un nivel de competențe cât mai mari, dar realitatea economică arată că ai nevoie de mai mulți oameni care să studieze ceva tehnic și că 40% din populație este rurală, deci mulți se duc în agricultura de subzistență“, explică el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu