O treime din populația ocupată lucrează în agricultură, la fel ca în anul 1980

Profesorul Dumitru Sandu: „Până când orașul nu își revine, țara nu va ieși din sărăcie“. România a ajuns în 2014 la inflație și dobânzi de nivel occidental, dar stagnează de 30 de ani la cel mai important indicator al dezvoltării: populația ocupată în agricultură.

De trei decenii încoace, aproape unu din trei locuitori apți de muncă este încadrat în categoria „populație ocupată în agricultură“, iar cei mai mulți dintre cei 2,6 milioane de români care poartă această titulatură în statistici duc un trai la limita sărăciei.

Situația din România este similară cu cea din state precum Ecuador, Guate­ma­la, Kazahstan sau Filipine. În timp ce mai toate țările europene s-au dezvoltat prin industrializare și apoi prin crearea de locuri de muncă în servicii, România rămâne la stadiul de o treime din populație ocu­pată în agricultură, sector care aduce doar 6% din PIB. În Ungaria, doar 5% dintre angajați au activități agricole, în Polonia 12,6%, iar în Ucraina  17,2%.

Iar productivitatea scăzută a acestui sector este dată  de raportul dintre contribuția mică la PIB prin comparație cu nu­mărul mare de persoane ocu­pate în agricultură: 29% din populația ocupată din România produce 6% din PIB.

„Marea problemă este că majoritatea populației ocupate în agricultură nu lucrează în agricultura capitalistă, profitabilă, ci în cea de subzistență. În ultimele decenii, dinamica dezvoltării urbane a fost lentă, incapabilă să se dezvolte. Până când orașul nu își revine, țara nu va ieși din să­răcie. Lipsa locurilor de muncă din ora­șe, precum și a slujbelor cu activități neagricole din sate a făcut ca procentul popu­la­ți­ei din agricultura de subzistență să în­ghe­țe la 29%“, a explicat profesorul Du­mi­tru Sandu de la Facultatea de Sociologie.

În anul 1950, forța de muncă din economie era ocupată în proporție de 74% cu activități agricole, iar pro­porția a scăzut semnificativ odată cu politica de industrializare forțată și accelerată a României de după cel de-al Doilea Război Mondial și care a mutat o parte din forța de muncă către centrele in­dus­triale. Astfel, în 1980 s-a ajuns la o pon­dere de 29% a populației ocupate în agri­cultură din total, iar la Revoluția din 1989 scăzuse chiar la 28%. Lipsa investi­țiilor și perioada de dezindustrializare din ultimii 20 de ani a făcut  ca acest procent să înghețe la valoarea de 29%, în ciuda migrației masive a populației în străinătate și a faptului că economia României s-a modernizat după intrarea multinaționalelor pe piață.

În prezent, România are cea mai fragmentată piață agricolă din Uniunea Europeană, cu 3,7 milioane de exploatații agricole și o medie de 3,5 hectare exploatate pentru fiecare fermă. Situația s-a mai îmbunătățit în ultimii ani, astfel că piața a ajuns să aibă două universuri distincte: cel al fermelor de subzistență, de câteva hectare fiecare, care acoperă în total 4 milioane de hectare și arealul celor câteva zeci de mii de ferme industriale, care exploatează alte 4 milioane de hectare de pământ.

„În România există un număr mare de proprietari de pământ, însă cred că jumătate dintre aceștia sunt în oraș, dar sunt trecuți în statistici ca populație ocupată în agricultură. Persoanele de peste 66 de ani care culeg fructe din grădină sau cei care lucrează pământul pentru consum propriu nu ar trebui să intre în aceste cercetări“, este de părere Ștefan Poienaru, proprietarul Agrofam Holding, una dintre cele mai mari ferme agricole vegetale din România.

Cu toate acestea, gradul ridicat de ocupare a populației în agricultură și „înghețarea“ acestuia în ultimii 30- 35 de ani plasează România departe de țările din Uniunea Europeană.

„Problema se poate rezolva printr-o reindustrializare a sectorului agricol, prin crearea de mari exploatații agricole. În acest moment, se practică o agricultură de subzistență, pentru consum propriu, care nici nu se pune la PIB“, a explicat și profe­sorul Dumitru Miron, decan al Facultății de relații economice interna­ționale din cadrul Academiei de Studii Economice.

Faptul că România ajunge să se compare din punctul de vedere al gradului de ocupare în agricultură cu țări sărace din Africa, America sau Asia își are originile în cauze istorice. După restituirea de pro­prie­tăți de după căderea comunismului nu s-a făcut comasarea suprafețelor din agri­cultură, ceea ce înseamnă că s-au fărâmițat foarte mult proprietățile agricole, mai spune profesorul Dumitru Sandu.

„La acestea s-au adăugat și problemele legate de lipsa unor sisteme eficiente de irigații. În plus, mai există un aspect: fermierii nu au unde să își vândă produsele, pentru că potențialii clienți din mediul urban nu au venituri suficiente pentru a cumpăra marfa lor sau pentru că pur și simplu aleg produsele din import“, a mai spus Dumitru Sandu. Un alt motiv pentru care gradul de ocupare în agricultură a stagnat îl reprezintă și faptul că nu toți cei care nu și-au mai găsit loc de muncă la oraș au plecat la muncă în străinătate. Iar costul mai ridicat al vieții de la oraș a făcut ca în 2012, de exemplu, să se mute de la orașe la sate peste 118.000 de persoane, depășind numărul celor care fac tranziția inversă, de la sate la orașe (de 74.000 de persoane în 2012).

Depolitizarea administrației publice, regionalizarea și descentralizarea, nu doar la nivel de județe, ci la grupuri de județe ar putea fi câteva dintre soluțiile pentru rezolvarea acestei probleme cu care se confruntă economia românească, spun specialiștii.

„România nu e bolnavă de sărăcie pe cât e bolnavă de lipsă de cooperare, un județ nu comunică cu altul. Există câteva organizații de asociere a județelor sau a localităților, cum sunt GAL-urile (grupuri de acțiune locală- n.red.). Avem nevoie de găsirea de soluții pentru unirea comunelor mici care sunt neviabile din punct de vedere economic, pentru că ponderea acestora este foarte mare în totalul celor peste 3.800 de comune din țară“, a mai spus profesorul Dumitru Sandu.

În state precum Ungaria, Italia, Bulgaria sau Spania, ultimii 30 de ani au micșorat de câteva ori ponderea populației ocupate în agricultură, însă în România nu s-a întâmplat acest lucru. De ce?

„Bolile noastre sunt acelea că se elaborează documente de politici publice și strategii care sunt goale de conținut, se confundă agenda publică cu agenda unor persoane și se lasă lucrurile în drum, nu se duc până la capăt, în timp ce în alte state astfel de politici se implementează, indi­fe­rent de schimbările de la guvernare. Mo-delul spaniol sau cel italian ar putea fi un punct de plecare pentru România, ținând cont și de diferențele de relief dintre state. O strategie de dez­voltare a agriculturii mai bine elaborată, o consecvență și o coerență la nivelul măsurilor de politici publice din domeniu  sunt elemen­tele-cheie pentru reușită“, a mai spus Dumitru Miron de la ASE.

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Adelina Mihai