Un jurnalist, într-o emisiune TV, a povestit că l-a șocat mărturisirea unui tânăr. „Nu mai citesc nimic, a sunat afirmația șocantă, pentru că sunt dezamăgit. Deși am absolvit două facultăți, sunt șomer de zece ani. La ce bun să mai citesc?!“… Cazul, și dacă ar fi singular, tot ar merita atenție. Dar divorțul de carte începe să fie un fenomen.Un fenomen e și setea de carte. Divorțul de carte se manifestă însă agresiv, fiind într-o creștere îngrijorătoare. Pentru mulți a devenit o modă. „Cartea e pe cale de dispariție, spun ei; ca și ziarele. Cărțile mor, trăiască internetul“. Alții, tot mulți, nu citesc nimic. Nici pe internet, nici în cărți.
Faptul cel mai grav, cu efecte dramatice în bunăstarea populației, îl constituie dezinteresul față de cartea economică. Și față de cultura economică. O dovadă în acest sens o oferă cărțile dedicate analizei recesiunilor și turbulențelor apărute în anii 2008- 2013. Editurile din România, spre cinstea lor, au tradus și au trimis în librării multe dintre cele mai bune cărți pe această temă scrise în America și în Europa de Vest. Din nefericire însă, așa cum se întâmplă cu toate cărțile de economie, tirajele au fost – cu rare excepții – de 2.000 sau 3.000 de exemplare. Culmea, toate titlurile editate, absolut toate, inclusiv cele din 2008, se găsesc încă în librării. Prea puține s-au vândut. Deși firesc ar fi fost să vedem cozi, să fie toate cărțile cumpărate, iar editurile să reediteze și iar să reediteze fiecare titlu. Dar nu s-a întâmplat așa, semn că – exceptându-i pe unii profesori de economie, pe unii studenți și pe unii specialiști în alte domenii interesați de economie – nu există interes pentru lucrările din domeniul economiei, chiar și atunci când ele sunt scrise de somități mondiale în materie. Așa că, în 2014, prea puține edituri s-au mai aventurat să facă cheltuieli traducând cărți de economie.
Efectele dezinteresului multor economiști pentru cartea economică, de fapt pentru cultura economică, nu au nevoie de explicații laborioase. Și nici de o analiză aprofundată. Se văd cu ochiul liber în rezultatele multora dintre cele 700.000 de companii din România, care nu au nicio șansă să câștige vreo competiție în apele reci și repezi ale economiei globale, ele fiind obișnuite să înoate în ape călduțe și liniștite. Și, desigur, se văd în salariile mult prea modeste, practic de subzistență, ale specialiștilor și lucrătorilor din aceste companii. S-a format astfel un reflex condiționat, o reacție automată la nivelul întregii noastre societăți, reflectată într-o putere de plată scăzută inclusiv în foarte multe dintre companiile performante. Și, mai cu seamă, în întregul sistem bugetar.
Dar de ce ne-ar preocupa cultura economică a celor ce nu sunt specialiști în economie, a populației în ansamblu? Să judecăm lucrurile de la particular la general. Cazul particular, relatat la începutul acestor rânduri, are semnificații cu implicații de ordin general. Absolventul a două facultăți, care fiind șomer de zece ani a decis în consecință să nu mai citească nimic, fiindcă tot nu-i folosește, să nu fi înțeles că divorțul de carte l-a descalificat? Practic, și-a anulat singur diplomele. Întorcând spatele cărții a întors de fapt spatele realităților lumii de azi, despre care probabil nu mai știe nimic. Și așteaptă ca să-i ofere careva… un loc de muncă. Așteaptă de zece ani.
Dacă ar fi citit cartea lui Thomas Friedman „Pământul este plat“, o incursiune în lumea secolului XXI, poate i-ar fi venit o idee cum să-și facă singur propriul loc de muncă. În India, scrie Friedman, milioane de tineri educați se întorc în localitățile natale, fiecare amenajându-și biroul într-o cămăruță din casa părintească, singura dotare fiind un computer. Acolo își face treaba de salariat… al unei mari companii din America, de unde primește comenzi și unde își trimite lucrările. E doar un exemplu. Moda secolului XX, cu echipe concentrate în birouri aglomerate, sub supravegherea unui șef, se cam duce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu