Subiectul are deja vechime. În anii de boom, un întreg șir de dezbateri, toate aprinse, aveau ca temă creditele în valută. În centrul atenției aflându-se BNR, învinuită că voia să blocheze creditarea în valută a populației. Chiar s-o oprească. Banca Națională a explicat, prin toate vocile care vorbeau în public, că dacă ar fi interzis creditele în valută, ar fi încălcat legea. Dar că vede necesară temperarea acestor credite. Așadar, creditarea populației prin bănci și IFN-uri a continuat.Acum, în 2015, pe fondul dezbaterilor legate de evoluția francului elvețian, BNR e învinuită că n-a oprit creditarea. Răspunsul e același: legea nu-i dădea voie s-o facă.
Voi nota însă că seriile de reglementări ale BNR au făcut ceea ce era firesc să facă: au redus viteza de creștere a creditului în valută. Banca Națională n-a intervenit însă dintr-odată, în 2003, când a început să se extindă creditarea, cu măsuri dintre cele mai drastice. Dimpotrivă, a înaintat pas cu pas, acționând în raport cu evoluția creditului și, mai ales, cu capacitatea reală a populației de a rambursa creditele solicitate. Așa că normelor din 2003, aplicate începând de la 1 februarie 2004, le-au urmat altele, în vara lui 2005, apoi altele și altele. La sfârșitul lui 2006, înainte de intrarea în Uniunea Europeană, întreaga serie de norme pentru evitarea eficientă a riscului valutar în procesul creditării se încheiase.
Două obiective de prim ordin își propusese și a reușit să obțină Banca Națională: o creditare sănătoasă și evitarea supraîndatorării populației. Regulile impuse de BNR au deranjat și opinia publică, și băncile comerciale. În 2007 însă, primul an al României în Uniunea Europeană, în activitatea de reglementare au intervenit schimbări de concepție. Regulamentul 3/2007, conceput la cererea UE, a adus un transfer de responsabilități, ce a părut a fi o relaxare a creditării. Băncile au fost astfel obligate să-și facă propriile regulamente de creditare. Inițial, validate de BNR. Apoi, doar analizate la BNR și discutate cu băncile, în caz de obiecții sau sugestii. Principalul obiectiv al Regulamentului 3/2007 fiind limitarea riscului de creditare, îndeosebi în valută, în cazul persoanelor fizice. Împrumutatorii (bănci și IFN-uri) au fost astfel obligați să fixeze limite maxime ale gradului de îndatorare, pe categorii de clientelă, clasificate după venituri și garanții.
Dar anii 2000-2007, când oamenii s-au repezit să ia credite, iar băncile s-au dovedit generoase, au trecut repede. Resursele de creditare s-au împuținat. Iată însă că pentru încetinirea creditării, în toamna lui 2008, băncile comerciale nu s-au sfiit să dea vina pe BNR. Încă din toamna lui 2008, Regulamentul 11 al BNR, abia intrat în vigoare, era învinuit că ar fi un stăvilar în calea creditării. Apoi, învinuirile aduse BNR și-au diversificat țintele, un cal de bătaie deseori invocat fiind dobânda de politică monetară.
Invocarea Regulamentului 11 din 2008 era o țintă falsă. Adevărul era altul. În relațiile cu băncile, oricare ar fi clientul, o țară, o companie sau o familie, creditele se reduc drastic când vremea e urâtă. Și e clar că atunci, în toamna lui 2008, când criza financiară tulbura vremea pe planetă soarele se ascunsese în nori. Așa că și băncile românești, în politica de creditare, au pus în funcțiune un orologiu nou, care se grăbea încet. Tot mai încet.
Ce a fost însă cu Regulamentul 11/2008? Practic, Banca Națională a României a făcut atunci, în 2008, cu un ceas mai devreme pasul pe care peste câțiva ani, în plină criză financiară, l-au făcut multe alte bănci din Uniunea Europeană. Iar adevărul e în titlul normei: limitarea riscului de creditare la persoanele fizice.
Regulamentul pleca de la un fapt real: creditul e un contract între două părți: una împrumută, alta se împrumută. Grija părții care se împrumută reducându-se la plata ratelor, lună de lună. Societatea câștigând de două ori: prima dată, au apărut stocuri noi de case sau erau vândute mai multe bunuri de consum; a doua oară, era logic ca mulți dintre cei care își luau case sau alte bunuri pe credit să aibă o grijă mărită să nu-și piardă slujba ca să-și poată rambursa creditul. Dacă își pierdeau slujba, aveau să-și piardă bunurile.
0 comments :
Trimiteți un comentariu