Ioan Nani, directorul Antibiotice, vorbea într-un interviu de prima strategie națională de dezvoltare a medicamentelor, datând din 1950 - 1951.În perioada cea mai neagră, 1980 - 1989, comuniștii au avut o planificare strategică centralizată a medicamentului: în București manufacturam injectabile/perfuzabile și vaccinuri, în Iași antibiotice, în Cluj orale solide, la Vișeu de Sus preparate lichide nesterile, la Târgu-Mureș unguente. Și aveam o industrie suficient de dezvoltată ca să facă față vremurilor.
Începând din 2000 majoritatea fabricilor românești de medicamente au intrat în circuitul multinaționalelor, care nu le-au închis, ba dimpotrivă, s-au întrecut în a investi în retehnologizare, dezvoltare, exporturi.
Și deși era evident că devenea un domeniu de interes economic și social major, autoritățile tot nu s-au prins să elaboreze o strategie națională a medicamentului, nefiind pe lista lor de priorități. Fapt pentru care numai în perioada 2010 - 2014 (deci la un timp după intrarea în UE) România a pierdut producția a 40% din volumele de fabricație, a pus lacătul pe un institut național, a cauzat închiderea unui producător privat și nu a mai adus nici măcar o singură investiție de portofoliu în România. În așa fel încât astăzi 15% din deficitul comercial al României este cauzat de industria farmaceutică, care importă anual medicamente în valoare de peste 8 miliarde de lei, dar reusește să exporte mai puțin de 1 miliard. Și asta în condițiile în care cele trei mari fabrici din România plătesc taxe și impozite către statul român cât plătesc toți ceilalți furnizori de servicii și bunuri care actionează în sănătate la un loc. Dar, în loc să o aprecieze ca pe un creator de valoare adăugată, autoritățile din domeniu s-au ocupat mai degrabă cu demonizarea industriei, au acuzat-o de „fuga după profit“ (ceilalți jucători din sănătate lucrează pe bază de voluntariat?) și nu au reușit ani la rândul să se așeze la masa dialogului. Nu ne mirăm că România este în urmă la toate statisticile din domeniul sanitar, ajungând chiar să își „convingă“ cetățenii să nu își mai vaccineze copiii.
Nu cred că greșesc când spun că în ciuda multitudinii de crize umane și cazuri de forță majoră din jurul nostru, epidemiilor de cancer și boli infecțioase rezistente la antibiotice explodându-ne în față, îndemnului OMS de a investi mai mult în sănătate, inclusiv în parteneriate cu industria, am asistat în perioada 2010 - 2014 la pierderea ireversibilă a cel puțin 50% din potențialul industriei românești de medicamente.
M-am tot întrebat – și am întrebat guverne, autorități, parlamentari – ca stat civilizat, care își dorește să intre în top 7 țări ale Uniunii Europene ca forță economică, cum poți să ignori să îți dezvolți o industrie cum este cea farmaceutică, mai ales când ai o bază de unde să pornești? Industria farmaceutică este pe primul loc la nivel mondial în ceea ce privește investițiile în cercetare-dezvoltare (peste 15% din cifra de afaceri) și locul 5 mondial în investițiile de retehnologizare industrială (peste 7% din cifra de afaceri). Țări precum Marea Britanie, Germania, Franța, Slovenia, Belarus, India au un excedent comercial datorită industriei și aduc până la 10 - 15% din PIB prin acest domeniu. Industria are cel mai mare grad de calificare a locurilor de muncă și este numărul unu la multiplicarea acestora pe plan vertical.
Și iată totuși că, în sfârșit, guvernul a aprobat, printr-o hotărâre, Strategia Națională pentru Competitivitate
2015 - 2020, în care industria farmaceutică este acceptată în clubul select al direcțiilor strategice ale României. Este un pas înainte, dar insuficient dacă mă uit la măsurile deocamdată cu caracter general propuse în document. Există în prezent bariere fiscale, de calcul al prețurilor, de reglementare, de diplomație economică, care nu dau semne că pot fi înlăturate; la care se adaugă și desincronizări legislative care continuă să afecteze interesul de dezvoltare al industriei. În plus, guvernul ar trebui să își propună un obiectiv clar până în 2020, de exemplu să atragă 3-5 noi investitori de portofoliu.
Dar este un pas înainte pe care trebuie să-l apreciam și pe care să construim. Așa că pensia mai poate aștepta până după 2020, când vom fi siguri că lăsăm în urmă o industrie la fel de puternică ca în țările cu tradiție.
0 comments :
Trimiteți un comentariu