Ce au în comun un șomer pe termen lung din Spania, un tânăr din Franța cu calificare profesională slabă care-și caută primul loc de muncă, un muncitor sărac din Marea Britanie, un salariat temporar din Germania, locuitorul favelelor din Rio sau al bidonville-urilor din Mumbay și un țăran fără pământ din Madagascar?Toți sunt neimportanți, neexploatabili, excluși, oameni inutili pentru alții și ei înșiși, condamnați să supraviețuiască din ajutoarele statului sau ale familiei și fără acces la mijloacele care le pot îmbunătăți situația, scrie publicația franceză Le Monde.
La 19 ani de la publicarea cărții „Inegalitatea în lume“ (Folio, 1996), lucrare care prezice că globalizarea va accelera ascensiunea „țărilor cu salarii mici și a capacității tehnologice“, va reduce inegalitățile dintre state, dar va accentua inegalitățile interne în ceea ce privește distribuirea veniturilor și va uniformiza clasa de mijloc în țările bogate, Pierre-Noël Giraud, profesor de economie la școala de inginerie Mines-ParisTech și la Universitatea Dauphine, revine prin „Omul inutil“ (Odile Jacob, 402 pagini), asupra subiectului său preferat.
Figura „damnaților pământului“ s-a schimbat, explică el. Colonizații și supraexploatații secolelor XIX și XX au cedat locul, în secolul XXI, oamenilor inutili.
„Inutilitatea este o formă particulară de inegalitate gravă și rezistentă pentru că reprezintă o capcană din care, odată închisă, este greu de ieșit“, spune economistul. Aceasta arată influența conflictelor economice asupra distribuției veniturilor între muncă și capital în contextul globalizării companiilor, care pun în competiție „locuri de muncă nomade“, cum ar fi cele din centrele de apel, în întreaga lume.
Această influență este periculoasă „deoarece netezește calea altor conflicte, identitare, religioase, etnice care întăresc legăturile capcanei inutilității și care, exploatate de politicieni, amenință liniștea societății civile“, notează Pierre-Noël Giraud.
Se înțelege de la sine. În loc să elaboreze 17 obiective de dezvoltare durabilă, ONU ar face mai bine să se concentreze asupra unui singur obiectiv, unul care să ducă la „utilizarea mai eficientă a economiei“: eradicarea inutilității în cele trei tipuri de teritorii în care se regăsește cel mai mult, adică în ceea ce se poate numi „teritorii prinse“.
Acele vechi țări europene unde „mondializarea“ este asimilată delocalizării și „concedierilor bursiere“ (concedieri colective justificate prin cauze economice și efectuate când compania este încă sănătoasă pentru a degaja profit mai mare pentru acționari), în economiile emergente și în cele stagnante, unde „doar clasa bogată se globalizează, după ce și-a asigurat venituri din exploatarea minelor, din petrol și din agricultură“.
Inutilitatea nu este ceva marginal. Este masivă și atinge sutele de milioane de oameni fără pământ din țările stagnante și emergente care „supraviețuiesc pe marginea economiei de piață“, fără a avea posibilitatea îmbunătățirii producției lor sau a situației în general.
Ea atinge sutele de milioane de locuitori ai orașelor care lucrează în economia subterană, informală, sutele de mii de tineri fără loc de muncă din Europa, pe cei 47 de milioane de șomeri înregistrați în cele 34 de țări membre ale OCDE, milioanele de imigranți.
Cum să redai acestor inutili mobilitatea minimă care să le permită să beneficieze toată viața lor de libertatea de a progresa în „competențe“ și în „utilitate“? Aceasta este marea întrebare de politică economică a momentului, spune Giraud.
În Franța, reducerea numărului de oameni inutili este posibilă: mărind numărul de locuri de muncă nomade, exploatând tehnologia modernă și industria serviciilor high-tech (poli de competitivitate), dar punând accentul pe industriile sedentare de bunuri și servicii (construcții, servicii urbane, personale de orice fel), fără de care este dificil de redus șomajul.
0 comments :
Trimiteți un comentariu