Americanii încep să desecretizeze documentele și discuțiile legate de toamna lui 2008 și perioada următoare, când a început criza financiară și lumea a fost aproape de colaps. Conform documentelor care ies la iveală, citate de cotidianul american The Wall Street Journal, marii bancheri americani nu aveau nicio idee despre ce se petrece și, mai mult decât atât, nici nu înțelegeau bine care sunt riscurile pe care și le-au luat băncile unde erau șefi.Lloyd Blankfein, directorul executiv al celei mai puternice bănci de investiții din lume, Goldman Sachs, declara atunci: Până recent, nici nu știam care este gradul nostru de expunere, adică raportul dintre activele totale ponderate cu riscul aferent și capitalul pe care-l aveau.
Miliardarul Warren Buffett, care practic a salvat atunci Goldman Sachs de la prăbușire, prin acordarea de urgență al unui împrumut de aproape 10 miliarde de dolari, a declarat, conform documentelor, că dacă Ken Lewis, directorul executiv al Bank Of America, nu ar fi cumpărat banca rivală, Merrill Lynch, în acele zile dramatice, „sistemul financiar s-ar fi oprit”.
Atunci, pur și simplu oficialii americani se rugau de șefii băncilor să fuzioneze între ei sau cel mai puternic să cumpere pe cel mai slab ca să nu se dărâme tot. Pe Lehman Brothers nimeni nu a vrut să o cumpere și de aceea celebra bancă americană de investiții a intrat în faliment, provocând însă o undă de șoc controlată pe piețele financiare.
Buffett, considerat cel mai de succes investitor din lume, spune că s-a gândit să scrie o carte cu titlul: „Dacă Ken Lewis nu ar fi răspuns la telefon, ce s-ar fi întâmplat? Ar fi o carte nemaipomenită (dată dracului), dar nu sunt sigur care ar fi fost sfârșitul.”
Henry Paulson, fostul șef al trezoreriei americane (Ministerul de Finanțe), cel care a avut curajul să pompeze sute de miliarde de dolari din banii americanilor, ca să salveze băncile, spunea că modelul Fannie Mae și Freddie Mac (băncile ipotecare ale americanilor) era pervers , depășit și distrugător. „Problema nu era că elefantul era prea mare și nu ar fi încăput în cort. Problema era că elefantul era urât”.
Fannie Mae și Freddie Mac, modelul hibrid privat-stat pe care se sprijină sistemul american de creditare imobiliară, au fost salvate de la faliment cu un cost usturător, care nu a fost recuperat nici până acum.
Warren Buffett, într-un moment de sinceritate, spunea că nu a văzut bula speculativă imobiliară, dar susține că nu acest lucru a dus la criză. Dacă aș fi văzut că această criză vine, aș fi acționat diferit, a menționat el.
În opinia lui, principala cauza a crizei este natura umană, adică faptul căt toată lumea credea că prețul caselor va crește continuu.
Ca să salveze în primul rând sistemul lor financiar, adică băncile și marii jucători de pe Wall Street, americanii au printat trilioane de dolari pentru a ține circuitele financiare în viață.
Nici europenii nu au avut idee despre ce se petrece și ce criză financiară urma să vină. Dacă americanii și-au dat seama mai repede, europenii au început să acționeze doar câteva luni mai târziu. Mai mult decât atât, printarea de bani pentru a nu lăasa economia să se afunde în mlaștină, se întâmplă de-abia acum în Europa, în condițiile în care în primii ani de criză toată lumea vorbea de reducerea deficitelor bugetare. Americanii nu au ținut cont de aceste deficite când a fost vorba să salveze Wall Street-ul.
Deși România este departe de piețele financiare mondiale, la București, numai Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, poate povesti ce s-a întâmplat în toamna anului 2008, când de la oră la oră, băncilor de pe piața locală li se tăiau liniile de finanțare, iar lichiditatea dispărea peste noapte.
Prima măsură a lui Isărescu a fost să stopeze creșterea cursului leu/euro, pentru că ar fi aruncat în aer și băncile și ratele pe care românii le aveau de plătit la bancă. El a dat drumul la curs treptat, pentru a câștiga timp, astfel încât la începutul lui 2009, România să poată lua cel mai mare împrumut din istorie, de 20 de miliarde de euro de la FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană, ca să reziste prăbușirii financiare și economice din lume.
Pentru decizia de a nu lăsa cursul să crească și de a majora dobânzile la lei, când toate celelalte bănci centrale reduceau ratele, Isărescu este criticat și acum. Piața consideră că deciziile lui de a crește dobânzile la lei au dus la căderea economică din 2009 (minus 7%), care a afectat din plin business-ul și a dus la tăierea salariilor din mai 2010.
Până acum, BNR nu și-a arătat intenția de a desecretiza discuțiile și deciziile operaționale de atunci. Deși au trecut aproape opt ani, Mugur Isărescu și Banca Națională nu vorbesc despre decizia peste noapte luată în septembrie 2008, de a acorda un împrumut de urgență Băncii Transilvania, care ajunsese să aibă ușile închise la finanțarea interbancară, având în vedere că băncile nu mai aveau încredere una în cealaltă. În toamna lui 2008, Isărescu a răspuns la telefonul de urgență dat de Horia Ciorcilă și Robert Regers, președintele și directorul executiv de atunci al Băncii Transilvania.
În ianuarie 2009, Horia Ciorcilă s-a dus la BRD- Group Societe Generale pentru a încerca o fuziune, ca să apere Banca Transilvania. Francezii nu au avut curajul unei asmenea operațiuni, deși Banca Transilvania se predase cu totul. În martie 2016, Banca Transilvania este mai valoroasă pe Bursa de la București decât BRD și cine știe, poate rolurile se vor inversa.
2 mai 2011:
Opinie de Cristian Hostiuc, ZF: Cum a pârjolit BNR pământul ca să oprească atacul asupra leului în octombrie 2008
1 aprilie 2011. După doi ani și jumătate de la criza de pe piața valutară și monetară din octombrie 2008, unul dintre cele mai tensionate episoade publice din istoria pieței financiare postdecembriste, care stă alături de prăbușirea Caritas, căderea FNI, atacul asupra BCR și CEC de la începutul anilor 2000, cei care s-au înfruntat atunci au trecut la explicații și dezvăluiri. BNR a cheltuit un miliard de euro într-o lună ca să susțină cursul, guvernatorul Mugur Isărescu vorbește despre faptul că a fost un joc de poker unde dealerii au pierdut, iar Dan Pascariu, președintele Unicredit Țiriac Bank, așteaptă și acum ca Banca Națională să indice vinovații atacului speculativ asupra leului. Și dacă au fost băncile locale sau alții din afară? Cu nume, nu așa acuzații generale. Că o fi fost Unicredit, sau ING, sau Citi, sau RBS, sau Bancpost, sau Raiffeisen, sau alții, cine știe? Ce s-a întâmplat în spatele ușilor, nimeni nu vorbește.
Miercuri, 22 octombrie 2008, în jurul orei 15.00, la BNR. Urma cea mai dură conferință de presă ținută vreodată de către Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale, cu acuzații fără precedent. Un grup de trei bănci locale au încercat să acrediteze ideea unei crize de lichiditate pe piața bancară prin creșterea foarte mare a dobânzilor la lei pe piața interbancară și prin declarațiile pe care le-au făcut.
"Este de neînțeles ceea ce fac ei. S-a eșuat pe un atac pe leu în mod evident și se încearcă mascarea acestor pierderi pe imaginea unei crize de lichiditate care nu există", spunea atunci Isărescu. El nu a dorit să menționeze numele băncilor vizate, dar a precizat că oficiali ai acestora au dat declarații în presă, "inclusiv în Ziarul Financiar" și la televizor în acele zile, invocând problema lipsei de lichiditate de pe piața monetară interbancară.
"Crearea unei panici este rea-voință... Compromit o piață și un sistem." Așa am consemnat în ZF ceea ce a spus atunci guvernatorul. Era extrem de furios și îmi amintesc că inițial guvernatorul nici nu voia să țină el conferința, trimițându-l în față pe șeful supravegherii bancare, Nicolae Cinteză. Dar, după zece minute, a coborât în sală și a început tirada.
De trei săptămâni asistam la una dintre cele mai dure lupte de pe piața valutară și monetară din istoria României. Cursul valutar și leul erau sub o presiune imensă. Crescuse de la 3,5 lei pentru un euro la 3,9 lei într-o săptămână și era la un pas să spargă foarte rapid pragul de 4 lei, ceea ce psihologic ar fi fost devastator. BNR vindea valută ca să nu-l scape de sub control, din bănci se scoteau bani de frica crizei externe care începuse să facă ravagii, leii se transformau în valută care pleca afară printr-un simplu enter din calculator, iar speculatorii, și cei străini și cei români, erau deja cu dinții în beregată.
Ca să poată să reziste, BNR a făcut ceea ce am citit în cărțile de istorie că făceau înaintașii noștri când veneau cotropitorii: pârjoleau pământurile, otrăveau fântânile și apoi se retrăgeau în munți. A secat piața de lei astfel încât cei care speculau pe euro/leu să nu aibă lei ca să-și finanțeze pozițiile, i-a chemat la ordine pe trezorieri și dealeri, le-a arătat cum trebuie să coteze atât cursul, cât și dobânzile la lei, a introdus măsuri administrative de plafonare a dobânzilor de referință interbancare Robid/Robor, a folosit avertizarea publică: "Trebuie să vedem dacă cotațiile sunt adevărate. Dacă cine cumpără valută își permite să plătească dobânzile mari. Cursul va fi determinat de piață în continuare, dar de una care să funcționeze real. Nu de una unde se cotează opțiuni în timpul nopții și dimineața vine cineva și le preia. Am trăit mai multe momente când România a fost bătută cu cuvinte. Piața să funcționeze cum trebuie, cine vrea să speculeze pe leu să aibă lei". Așa spunea Isărescu pe 13 octombrie. Iar străinii, care nu au studiat istoria noastră, s-au trezit că pur și simplu nu au lei, că dealerii locali nu le mai răspund la telefon, iar cei care mai ridicau receptorul le explicau că nu pot să-i ajute. Poate altădată. Străinilor nu le venea să creadă. Chiar Isărescu menționa că un vicepreședinte de la Merrill Lynch îl căuta noaptea acasă la telefon să-l întrebe de unde să facă rost de lei.
Care a fost rezultatul?
Vineri, 17 octombrie 2008, pentru prima dată în istoria pieței interbancare locale, unele bănci nu și-au închis pozițiile din lipsă de lei. Dobânzile overnight la lei au explodat la 80% pe an.
În loc de câștig, speculatorii străini care au pariat în cele trei săptămâni pe creșterea cursului euro față de leu se vedeau nevoiți să contabilizeze pierderi de zeci de milioane de euro, după ce BNR a lăsat piața fără lichidități, forțându-i astfel să își închidă pozițiile pe minus. Așa scria ZF atunci. Toate numele grele din lumea financiară, de la Morgan Stanley la Goldman Sachs, Barclays sau Calyon (bănci care de fapt au probleme pe piețele locale, apelând la banii statului) au jucat contra leului. Toți au cumpărat agresiv valută miercuri (pe 15 octombrie), fără să aibă lei, pe care s-au gândit că o să-i împrumute la decontarea tranzacțiilor, la două zile după. Vineri, când aceste cumpărări ar fi trebuit decontate, străinii au încercat să împrumute lei de pe piața monetară, însă cum oferta era limitată, dobânzile au urcat spectaculos. Speculatorii au plătit chiar și 80% pe an pentru a atrage lei pentru o zi, însă chiar și la aceste niveluri, nicio bancă locală nu mai era dispusă să ofere împrumuturi.
Luni, 20 octombrie 2008, la redeschiderea pieței, dobânzile erau și mai sus: 100-150%. Fiecare pârlea pe fiecare. Și toți pe străini. A fost măcel. O parte dintre bancherii români, presați de băncile mamă și clienții lor externi, au bătut la ușa premierului Tăriceanu ca să se plângă de ce făcea Isărescu.
Marți a fost la fel. Dobânzile crescuseră și mai mult, băncile care aveau lei își protejau pozițiile și nu mai dădeau la nimeni. Tensiunea era maximă. BNR încerca astfel să-i determine pe cei care luaseră poziții pe creșterea euro să vândă din euro pentru a face rost de lei. Era singura cale de stopare a atacurilor și de evitare a trecerii cursului atunci peste nivelul de 4 lei/euro. La fel s-a întâmplat și în următoarele zile. Amenințările verbale ale BNR erau peste tot. Nimeni nu mai vorbea. Glumind, dar cu un adevăr crunt, dealerii au fost puși să aleagă: ori se fac prezentatori TV și rămân acolo dacă vor să-și dea cu părerea, ori stau în banca lor. Și au stat în banca lor. Cu autoritatea centrală nu te pui.
Cam așa a fost luna octombrie 2008, una dintre cele mai tensionate luni. Care a lăsat urme adânci în piață și în mintea multor oameni.
Și acum îmi amintesc cum miercuri, pe 22 octombrie, pe la prânz a sunat telefonul. A fost un monolog extrem de scurt și furios: "Pe frontispiciul ziarului stă leul românesc sau leul ING-ului (nr. red. - reprezenta astfel generic speculatorii)? Ce scrieți voi acolo?!"
Cristian Hostiuc este directorul editorial al ZF
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 02.05.2011
0 comments :
Trimiteți un comentariu