Problema germană în Europa

Recent, la editura Polirom, în colecția Economie și societate, a fost publicat un volum intitulat

Criza zonei euro și viitorul Europei

, coordonat de patru reputați economiști

: Daniel Dăianu, Giorgio Basevi, Carlo D’Adda și Rajeesh Kumar

. Este de fapt o culegere de 16 texte, scrise de 18 economiști, publicată prima oară în 2014, în limba engleză, și împărțită în trei părți: (1) Dezechilibrele economice și criza zonei euro, (2) Managementul crizei în zona euro: relația dintre politică și economie; (3) Zona euro: privire spre viitor.

Autorii articolelor se străduiesc să identifice un diagnostic plauzibil al crizei, analizează răspunsurile la criză configurate de modelele economice în vogă și de decizii privind politici economice și încearcă să estimeze posibile scenarii despre viitorul zonei euro. Cartea se adresează în special specialiștilor și înțelegerea unor fragmente necesită cunoștințe mai sofisticate de economie. Cu toate acestea, o bună parte este accesibilă cititorilor fără pregătire economică, dar cu o conectare minimă la ceea se petrece în Uniunea Europeană. Nu în ultimul rând, ea este utilă decidenților politici și consilierilor care îi sfătuiesc. Pentru aceștia din urmă, cartea reprezintă o lectură obligatorie. Soarta economiei europene este esențială pentru supraviețuirea decentă a Uniunii Europene.

Deși opiniile exprimate în articolele sunt variate, se poate identifica o narațiune dominantă. Aceasta spune în sinteză trei lucruri: (1) originea principală a crizei nu este indisciplina fiscală, ci indisciplina piețelor, care a permis crearea unor dezechilibre macroeconomice majore în interiorul UE, în absența unor aranjamente instituționale adecvate; (2)  rezolvarea crizei a fost suboptimală, determinată de un diagnostic greșit, punându-se accentul pe consolidarea fiscală, fără instrumente adecvate de ajustare a dezechilibrelor macroeconomice din interiorul zonei euro, cu Germania jucând un rol principal, captivă în dogme ideologice rigide, (3) precauție în privința viitorului, în condițiile în care proiectul unei arhitecturi instituționale care să permită prevenirea și ajustarea dezechilibrelor, inclusiv a unor forme de transfer fiscal, nu se află încă pe masa tratativelor.

Două texte mi-au atras atenția:

Criza euro și dominația germană

de

Jonathan Story

și

Puterea ordoliberalismului în managementul crizei zonei euro

, de

Brigitte Young

.

Pentru cei care vor să înțeleagă cum a ajuns Uniunea Europeană să bată recordul de durată pentru refacerea economică după o criză financiară, lectura celor două articole este obligatorie. Într-adevăr, răspunsul la criză a fost configurat de preferința germană. Story contată că liniile generale ale strategiei germane evoluaseră în mod clar în favoarea rigorii fiscale, a reducerii salariilor în țările cu deficit și a măsurilor de îmbunătățire a competitivității naționale. Macropoliticile mai stricte au agravat soarta nefericită a băncilor din țările mediteraneene. În scenariul Berlinului pentru UE de la izbucnirea crizei, desfrâul fiscal, și nu țările cu surplus cronic, trebuia pedepsit.

Brigitte Young constată că „

criza datoriilor suverane din Europa a început atunci când datoria sectorului privat s-a transformat în datorie publică prin intermediul programelor de salvare

.” Și face o trimitere la un articol ai cărui autori, Blythe și Newman (trimiterile bibliografice reprezintă altă sursă prețioasă a cărții), spun despre această modificare discursivă ca fiind „

cea mai mare șarlatanie din timpurile moderne împotriva publicului european făcută de guverne în numele băncilor lor.”

Înainte de criză, opțiuni greșite de politici, pe fondul dereglementării piețelor financiare, au încurajat iresponsabil creșterea astronomică a datoriilor private. Arhitectura instituțională a uniunii economice și monetare a agravat situația, pentru că, pe de o parte, a încurajat crearea de dezechilibre în interiorul UE, iar pe de altă parte, nu a fost capabilă să producă o ajustare simetrică a acestor dezechilibre după criză. Astfel, Jonathan Story remarcă că „

interrelaționarea unor economii naționale disparate într-o uniune monetară, fără un buget federal fiscal, a fost o acțiune extrem de periculoasă.”

Iar BCE a fost creată cu puteri de monopol indiscutabile asupra unei politici monetare dedicate exclusiv realizării stabilității prețurilor. Euro a eliminat riscul valutar, dar a accentuat riscul de țară.

Mai grav, solidaritatea nu este măsurată prin transferurile de la bogați la cei mai săraci, ci prin responsabilizarea fiecărui stat în fața noilor modele instituționale ale UE în ceea ce privește finanțele lor publice. Pactul pentru competitivitate (Pactul EuroPlus) și mai apoi Compactul fiscal au implicat moderație salarială, reduceri ale beneficiilor și o vârstă de pensionare mai înaintată.

Politicile lui Merkel au condus la o inversiune a idealului de după al doilea război mondial. În prezent, Germania nu mai face eforturi să devină europeană, ci insistă ca Europa să devină germană.

Young remarcă că opțiunea Germaniei își are rădăcinile în filozofia ordoliberalismului, dar într-o interpretare asimetrică. Ordoliberalismul se bazează pe trei piloni: (1) tendință antimonopolistă cu o politică antitrust fermă, (2) economia socială de piață (

Soziale Marktwirtschaft

) care corectează prin politici publice efectele asupra pieței în termeni de inegalități și eșecuri ale pieței, (3) Sistem sănătos al finanțelor publice.

Din cei trei piloni ai

Ordungspolitik

, aspectele referitoare la bugete echilibrate au devenit prioritate în rezolvarea crizei din zona euro. Mai puțină atenție s-a acordat echității și dreptății, iar aspectele legate de reglementarea piețelor financiare, prezente totuși în discursul lui Schäuble, puternicul ministru de finanțe german, nu au fost urmate de acțiuni concrete eficace. Astfel, în interpretarea curentă, ordoliberalismul apărut în perioada interbelică ca alternativă la

laissez-faire

, a devenit, paradoxal, un aliat al fundamentalismului de piață.

În plus, Angela Merkel a impus preferința pentru metoda interguvernamentală în dauna metodei comunitare. Mai mult, deciziile majore se iau în Consiliul European, dominat de liderii statelor mari, cu un control democratic firav.

La 2-3 ani de la scrierea cărții, critica privind politica economică a Germaniei s-a accentuat. De exemplu, două articole recente apărute în Financial Times scrise de Martin Wolf, comentatorul șef pe economie, și Wolfgang Münchau, comentatorul pentru afaceri europene, critică aspru Germania.

În articolul din Financial Times din 8 mai 2016, intitulat

Draghi, Schäuble și costul ridicat al culturii germane de economisire

, Wolfgang Münchau constată că „

Berlin interpretează surplusul de cont curent ca un efect al superiorității competitivității Germaniei. Această interpretare demonstrează fie ignoranță economică, fie mai degrabă reprezintă o abatere deliberată de la problema reală. Dacă Germania ar fi avut propria monedă și un regim liber al cursului de schimb, dezechilibrul contului curent ar fi dispărut în mare măsură. Chiar și într-o uniune monetară, un dezechilbru mare n-ar conta dacă uniunea ar fi integrată politic și ar avea o politică fiscală comună. Dar dezechilibrele contează în uniunea curentă fără sisteme de redistribuție și reasigurare. Nu este întâmplător că Germania respinge orice mecanisme de redistribuție. În felul acesta, Germania își maximizează surplusul de cont curent. Această atitudine reprezintă un obiectiv implicit de politică”.

Și Münchau trage concluzia că „

atât timp cât Germania va rămâne în zona euro dezechilibrele nu se vor putea corecta.”

Martin Wolf intitulează sugestiv articolul din Financial Times din 10 mai 2016:

Germania reprezintă cea mai mare problemă a zonei euro.

În esență, Martin Wolf spune că uniunea monetară va eșua dacă va fi administrată doar pentru avantajul creditorilor, așa cum dorește și impune Germania. Gândirea macroeconomică germană influențează întreaga zonă euro. Wolf remarcă că, din poziția de creditor, Germania a căpătat o voce dominantă, după criza financiară, în afacerile zonei euro. Și adaugă: „

este o chestiune de putere, nu de dreptate. Interesele creditorilor sunt importante. Dar, ele reprezintă interese parțiale, nu interese generale.”

Uriașul deficit de cerere internă în cea mai puternică economie a UE creează mari probleme. Surplusul de cont curent al Germaniei se realizează pe seama cererii asigurate de alte state, în primul rând din UE. De aceea, Wolf recomandă ca, în cadrul procedurii de dezechilibre excesive, UE să fie mult mai critică față de surplusul de cont curent al Germaniei. Concluzia articolului din Financial Times este limpede: „

Ideile și interesele Germaniei sunt de o importanță uriașă pentru zone euro. Dar, ele nu ar trebui să determine totul

.”

Scenariilor despre viitor le este dedicată partea a III-a a cărții. De exemplu,

Francesco Nicoli

și

Fabian Zuleeg

prezintă trei scenarii pentru viitorul zonei euro: (1)

impas permanent

,  care paralizează procesul decizional și poate duce la ieșirea unor țări din zona euro, (2)

tranziție îndelungată

, care include îmbunătățiri ocazionale și limitate ale cadrului instituțional, ce presupune riscuri majore și poate împinge zona euro înapoi la primul scenariu, (3)

abordare comprehensivă.

Diferențele politice și ideologice în privința împărțirii datoriilor și a felului în care trebuie configurate politicile de reformă nu conferă prea mult optimism. După cum remarcă

Daniel Dăianu

în

Cuvântul de încheiere

, criza a evidențiat câteva nevoi majore: (1) elemente de integrare fiscală, (2) instrumente contra șocurilor asimetrice, (3) mijloace mai eficiente pentru stimularea convergenței economice, (4) reformă comprehensivă a reglementării și supravegherii piețelor financiare.

Lipsa unor corecții majore și rapide va diminua sentimentele europene și va adânci frustrarea cetățenilor care vor opta mai des și mai mult pentru regimuri

iliberale.

În ceea ce privește România, se așteaptă, cum spunea de curând guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, un proiect de țară care să asigure convergența / recuperarea față de media UE, prin creștere economică sustenabilă.

Cred că acest nou proiect de țară ar trebui să cuprindă un capitol semnificativ care să trateze viziunea României asupra proiectului european. Fără un proiect european solid care, printre altele, să corecteze actualul model economic european, convergența este un vis irealizabil, oricât de mari și coerente ar fi eforturile României. Într-o lume atât de interdependentă, contează nu numai ce faci tu, dar și ce fac alții.

Pentru viitorul de succes al Uniunii Europene, este nevoie, așa cum scrie Daniel Dăianu, în finalul cărții, de arta guvernării, de viziune și de reforme curajoase. În UE și România, deopotrivă.

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Andrei Mocearov