2018 este un an crucial pentru absorbția fondurilor europene, nu atât pentru că se poate recupera ceea ce s-a întârziat în perioada 2014-2017, dar pentru că în acest an se stabilește bugetul Uniunii Europene pentru următorul exercițiu financiar, 2020-2027.Până la mijlocul anului, statele sunt chemate să facă propuneri privind noua perioadă de programare bugetară în funcție de propriile obiective. Întârzierea absorbției pe exercițiul 2014-2020 se datorează atât autorităților române, care s-au mișcat greu cu acreditarea noilor autorități de management, cât și birocrației de la Bruxelles.
Astfel, pentru fiecare nou exercițiu bugetar este necesară o nouă structură a instituțiilor care să administreze banii europeni și noi programe. Abia ce se obișnuise administrația publică din România cu POSM - programul pentru mediu - sau POSDRU - pentru resurse umane - din exercițiul financiar 2007-2014, că acum trebuie să învețe noile programe, POCU (resurse umane), POC (competitivitate) sau POIM (infrastructură).
În aceste condiții a fost nevoie de noi acreditări, de noi schimburi de hârtii între Bruxelles și București. Și nu numai. Toate țările membre ale UE a trebuit să o ia de la capăt cu acreditarea instituțiilor și noile planuri de absorbție.
Sigur că aici este un minus structural al Uniunii Europene față de alte regiuni dezvoltate de pe glob. Ar fi de neimaginat un astfel de circuit al fondurilor federale în Statele Unite.
Până la urmă însă, este vorba de niște bani care vin, nu pleacă și trebuie făcute ajustările necesare pentru a trece la o absorbție cât mai rapidă.
Însă nici nu trebuie să fim împiedicați de matricile înguste de la Bruxelles în a construi soluții ca să ne atingem scopul și să folosim banii din fondurile europene pentru schimbarea într-adevăr a României.
Este vorba de 3-4 miliarde de euro pe an care intră net în economie. La limită, ideal ar fi ca acești bani să acopere deficitul bugetar.
Adică Bruxelles-ul să spună: aveți dreptul să cheltuiți peste venituri 3 miliarde de euro pe an pe ce considerați voi că este necesar, iar noi venim și decontăm facturile. Bruxelles-ul, însă, spune nu. Prezentați voi axe prioritare – infrastructură, resurse umane, dezvoltare regională, mediu –, faceți dosare, depuneți proiecte, noi verificăm dacă sunt eligibile și vă dăm banii.
Aceasta este o metodă de lucru care presupune neîncrederea Comisiei Eruropene că statele ar folosi banii suplimentari în direcțiile convenite strategic la nivelul Uniunii Europene.
Dacă în această manieră nu se poate lucra, atunci măcar o țară precum România, aflată în stadiul de subdezvoltare, ar trebui să poată să formuleze programe în cadrul unui singur proiect prin care să rezolve o anumită stare de înapoiere.
De exemplu, dacă sunt 2.200 de școli fără toaletă în interior, cum a anunțat ministrul învățământului, de ce să fie necesare sute de proiecte pentru fonduri europene depuse de diverse primării sau consilii județene, fiecare cu propriul dosar și propria șansă de finanțare odată intrate în tăvălugul procesului de finanțare?
De ce nu poate pur și simplu Ministerul Învățământului să propună un singur proiect de renovare și modernizare a celor 2.200 școli, în valoare de 200 sau 300 de milioane de euro? Pur și simplu fiecare director de școală completează un formular cu situața școlii, cu necesarul de finanțare, Ministerul Învățământului centralizează și în decursul a trei sau cinci ani termină proiectul.
La fel, pentru extinderea rețelelor de apă și de canalizare la toate cele 8,7 milioane de locuințe din România. De ce să fie necesar ca autoritățile locale să vină ele cu proiecte, cu consultanți, cu dosare care sunt sau nu complete? De ce să fie lăsată la latitudinea lor însăși decizia să ia sau nu bani europeni pentru accesul populației la utilitățile de bază?
Apa potabilă și canalizarea trebuie să fie extinse prin mandat direct de la guvern, pentru că banii vin centralizat, dintr-o singură sursă. Așa cum s-a realizat rețeaua de energie electrică și au fost electrificate locuințele din România în urmă cu 60 - 70 de ani, la fel este necesar un program general prin care să fie finanțate în mod centralizat utilitățile de bază. Iar dacă sunt bani la Bruxelles pentru asta, să-i luăm de la Bruxelles.
Doar două treimi din locuințele din România sunt conectate la apă potabilă și canalizare în prezent, în condițiile în care în Franța sau Gemania procentul este de 98%.
De ce să lași la opțiunea așa-numiților beneficiari locali decizia de a aplica pentru ceea ce trebuie să fie baza civilizației, adică apa curentă?
Poți să aplici această metodă prin care autoritățile locale sunt chemate să facă proiecte pentru banii disponibili din fonduri europene sau alte resurse în ceea ce privește o sală de concerte, un ștrand sau un spațiu de recreere.
Dar dacă tot se discută despre ce să vrea România în exercițiul financiar 2020-2017, obiectivul ar trebui să fie simplu: patru, cinci mari programe – 2.200 școli renovate, apă curentă, canalizare și conectare la rețeaua de gaz metan pentru fiecare locuință din România. Se mai adaugă 10.000 de km de drumuri naționale și județene modernizate și 1.000 de km de autostrăzi și gata.
Altfel, dosarele necesare vor depăși în înălțime, puse unele peste altele, lungimea instalațiilor de apă și a autostrăzilor pentru care teoretic sunt făcute.
0 comments :
Trimiteți un comentariu