S-au scris pe această temă multe pagini în încercarea de a explica ce se întâmplă în acest domeniu atât de sensibil și vulnerabil al salarizării comparative.Recenta lege adoptată de Parlamentul austriac referitoare la ajustarea alocațiilor copiilor care aparțin lucrătorilor străini, și care nu locuiesc cu parinții lor poate contribui la clarificarea unor aspecte legate de diferențele salariale dintre est si vest.
În conformitate cu prevederile acestei legi europene (da, europene) alocațiile vor fi ajustate în funcție de costul vieții din țările de origine. Astfel, un copil din România nu va mai primi suma de 233 de euro pe lună, ceea ce reprezintă standardul pentru Austria, ci va fi “remunerat” cu 85 de euro. Aceasta înseamnă, în viziunea Parlamentului de la Viena, că în România costul vieții este de 2,74 (233 împărțit la 85) ori mai mic decât în Austria.
Nu au precizat cum au ajuns la aceste cifre, poate au folosit PPC (Paritatea Puterii de Cumpărare) sau Indicele Gini sau raportul dintre PIB-uri….
Probabil acest raționament stă și la baza calculului salarial pentru cei care lucrează în multinaționalele din România.
Nu mi-am propus să emit opinii în contrasens cu ce s-a scris până acum referitor la aceasta temă, ci vreau doar să nuanțez câteva idei care s-au vânturat prin presă, multe dintre acestea devenind un fel de tabu.
De fiecare dată când s-a pus problema diferențelor salariale dintre România și Țările din Vest, aceasta a fost abordată sub aspectul unei duble “culpabilizări”: ori angajatul este vinovat , ori patronul.
Pentru evidențierea acestui tangaj al părerilor se impun câteva precizări.
Angajatului i se reproșează lipsa de productivitate a muncii comparativ cu lucrătorii din Țările din Vest. Adică, conform acestei teorii a productivității, frizerul din Germania tunde de câteva ori mai repede decât frizerul din România. Sau mecanicul din service-ul din Germania înlocuiește o planetară de cinci-șase ori mai repede decât mecanicul din România. Sau ospătarul de acolo serveste mult mai mulți clienți decât cel din România. Am ales exemplficarea de “cinci- șase ori mai mare” în concordanță cu diferența dintre salariile medii dintre România și Germania.
Despre angajatul român se spune, în mod eronat, că în România muncește cu tonus de “diazepam”, iar în străinătate devine un fel de “Rambo” al productivității muncii, devenind, brusc, ultra performant. Ori, dacă ar fi adevarată această teorie , niciun investitor n-ar mai veni în România, la muncitori “diazepanizați”.
Sunt convins că opinia mea nu cadrează cu opinia universitarilor care, pentru a explica diverențele de salarii cauzate doar de productivitatea muncii, au expus modele econometrice complicate.
Nu trebuie să ne supăram pe Țările Occidentale pentru că ne taxează cu aceste diferențe salariale. Aceeași politică salarială o practicăm și noi, în tară, acordând salarii în funcție de nivelul de (sub)dezvoltare al diverselor zone. Astfel se înregistrează diferențe majore între salariile din orașele “tigri” ale dezvoltării: București, Cluj, Timișoara și cele din Vaslui, Focșani, Tulcea, percepute mai mult ca suburbii ale dezvoltării. Se impune aceeași precizare: nu numai productivitatea muncii este responsabilă de această stare de fapt.
Aceasta nu însemană că productivitatea muncii nu are un rol important în stabilirea nivelului salariilor, dar nu este cuvântul cheie. Nu putem mări salariile, iar productivitatea, care este driverul profitului, să o punem pe hold.
Apar întrebãrile: Cât de mult se poate eficientiza munca pentru a crește nivelul salariilor? Ce rezerve de productivitate mai există pentru a fi mai eficienți, mai spornici?
Angajatorul, având veșnic imaginea de “rațușcă urâtă anderseniana”, este cealaltă entitate “culpabilã” de nivelul scăzut al salariilor, întrucât aceasta nu dorește să-și diminueze marja de profit prin majorarea cheltuielilor salariale.
Pentru firmele sensibile la marja de profit, având un break-even instabil, orice majorare de salarii, fără creștere de productivitate, poate însemna o plonjare spre forfeit.
Angajatorul dacă va plăti salarii mai mari, acestea în mod cert se vor regăsi în creștrea prețurilor, iar noi, consumatorii, trebuie să le suportăm.
Pentru a fi plătit ca afară frizerul va percepe 14-17 euro pe un tuns clasic, iar mecanicul din service va solicita 60-70 euro pe orã pentru manoperă.
Poate consumatorul român “basic” să suporte aceste cheltuieli? Mai mult ca sigur că răspunsul este NU, deoarece salariul său este mic. Și așa intrăm într-un cerc vicios: pentru că avem salarii mici nu ne permitem să cumpărăm produse/servicii la prețuri ca afară, și, pentru că produsele/serviciile au prețuri mici, nu putem avea salarii ca afară.
Este de la sine înțeles că nici angajatorul nu este culpabil în totalitate pentru nivelul scăzut al salariilor.
Și atunci, de unde apar aceste diferențe mari, chiar foarte mari între salariile românilor și cele din Occident. Ar suna clișeizat să dăm vina pe cineva în exclusivitate.
Atunci reiese că și nivelul general de (sub)dezvoltare al unei țări sau al unei regiuni este cel care dictează nivelul salarial. Nu se poate aborda problema diferențelor salariale prin ignorarea nivelului diferit de dezvoltare al țãrilor sau al regiunilor.
Nivelul diferit de prosperitate dintre diferite țări sau regiuni, în cazul României, va dicta nivelul salarial.
Este necesar să precizăm faptul că românul, când pleacă să lucreze afară, nu este plătit la fel ca și colegul său bãștinaș, deși prestează aceeași muncă și cu aceeași productivitate. Aceasta se întâmplă pentru că muncitorul român provine dintr-o țară cu un nivel de trai scăzut.
Ar fi o mare eroare să încercăm să-i ajungem din urma mărind salariile prin măsuri administrative, întrucât acestea nu spun adevărul despre piața muncii.
Presiunile pe salarii vor fi din ce în ce mai mari, în perioada următoare, datorită deficitului de forță de muncă în general și a forței de muncă calificate în special.
Mărirea salariilor în sectorul privat trebuie făcută în strânsă corelație cu capacitatea buzunarului firmei și a buzunarului consumatorului, testându-li-se nivelul de suportabilitate.
Cifra de afaceri a tuturor companilor din România este de aproximativ 300 de milliarde de euro, care împărțită la aproximativ cinci milioane de lucrători (i-am inclus aici și pe cei din administrația publică) însemna 60.000 de euro per lucrător. Sã presupunem că fiecare lucrător ar avea salariul de 2500 euro pe lună, ar însemna 30.000 de euro pe an, adică jumătate din cifra de afaceri ce-i revine. Ar însemna, ipotetic vorbind, că jumătate din cifra de afaceri (atenție, nu din profit) să revinã sub forma salariilor, ceea ce este o aberație economică.
Se impune o concluzie: pentru ca salariile să crească trebuie să crească cifra de afaceri a companiilor, să crească valoarea adăugată, să crească PIB-ul, să crească investițiile, să crească numărul de locuri de muncă.
Până când nu vom avea o convergență reala, în ceea ce privește PIB-ul și condițiile de trai cu Țările din Vest, nu vom avea salarii competitive .
Se impune inițierea unui program național de reducere a decalajelor față de Țările din Vest, simultan cu adoptarea unor măsuri pentru reducerea clivajelor dintre urban/rural și, în mod special, dintre regiuni.
Programul gestionat de U.E. pentru creșterea coeziunii sociale poate fi o cale pentru reducerea decalajelor, și implicit, pentru creșterea convergenței salariale cu țările dezvoltate.
Băcanu Gheorghe este șef serviciu la o companie privată din domeniul auto.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu