Cei doi oameni care l-au adus pe Isărescu la BNR

♦ ​Eugen Dijmărescu, ministru de stat în guvernul Roman, însărcinat în 1990 cu adoptarea legislației pentru trecerea de la economia planificată la economia deschisă: Eu l-am propus pe Mugur Isărescu drept guvernator al BNR l Adrian Severin, vicepriministru în guvernul Roman, ministrul însărcinat cu reforma: Eu l-am instalat, oficial, pe Mugur Isărescu la BNR ♦ 1990, vara: Eugen Dijmărescu (42 de ani), Mugur Isărescu (41 de ani), Petre Roman (44 de ani), Adrian Severin (33 de ani) au fost unii dintre cei importanți care au decis cum arată astăzi arhitectura sistemului financiar-bancar a României ♦ Bune, rele, nostalgiile nu au leac: eram cel mai tânăr, oftează azi Adrian Severin.

Eugen Dijmărescu: Eu l-am propus pe Mugur Isărescu drept guvernator al BNR

Vara lui 1990 a fost neobișnuit de caldă și multe veri au fost calde mai apoi.

Eugen Dijmărescu, ministrul însăr­cinat cu distrugerea instituțiilor de planificare centralizată și edificarea al­tora pentru „înaintarea și propășirea Ro­mâniei spre capitalism“, își ami­ntește: „Mineriada din 13-15 iunie nu m-a prins în România. Eram în Ger­mania, la o conferință economică – eram ministru al reformelor eco­nomice, trebuia să explic cum vedem noi propria noastră evoluție. Cum vedem reconstruirea unei societăți distruse și cum ne imaginăm că vom continua. În ziua în care trebuia să vorbesc, toate televizoarele de pe holurile ce conduceau spre sala de conferințe transmiteau imagini din București. Ce să spun? Ce să fac? Ce să explic? La ce-mi folosea discursul de dinainte stabilit? Eu eram acolo, doar eu, iar realitatea era cea de la televizor. Am spus atunci ceea ce trebuia să înțeleagă oamenii crescuți într-o societate liberă: «Niciodată oamenii din România care au făcut revoluția nu se vor mai întoarce, nu vor mai admite să se întoarcă la ceea ce au trăit înainte! Niciodată!»“

„Primul om cu care m-am întâlnit la întoarcerea în țară a fost Dan Pascariu“, continuă Dijmărescu. Dan Pascariu era, la acea vreme, pre­ședintele Consiliului de Admi­nis­trație al Băncii Române de Comerț Exterior. „Și Dan Pascariu mi-a povestit ce a pățit la mineriadă (a fost bătut - n. red.) - el, îmbrăcat la costum și bărbierit. Atunci i-am spus și lui. Uite ce cred eu...“

Iarna lui 1989. Occidentul era în culmea extazului: cel mai oprimat dintre popoarele estului comunist își scutura gluga fricii și promitea o eră nouă. Acum sunt multe de întrebat și puține de răspuns. Au venit vara și toamna lui 1990.

Dijmărescu era vicepremier, ministrul însărcinat cu reforma economică - venea din acel grup al Institutului de Economie Mondială din care au fost selectate, apoi, vârfurile economiștilor care au decis politica financiară și monetară.

La 30 de ani de atunci, Dijmărescu își amintește: „Mandatul meu de ministru mă obliga să fac propuneri. Da, l-am propus pe Mugur Isărescu pentru poziția de guvernator, pentru că el răspundea judecății noastre despre cum trebuie să arate o societate deschisă“.

Ce înseamnă o societate deschisă azi știm cu toții: dar ce însemna ea atunci?

„Știam încă de pe atunci că revoluțiile sunt însoțite de schimbări imediate. Guvernele se schimbă repede în vremea revoluțiilor, s-a văzut limpede și la noi. Cum să faci atunci să ai o instituție cumva ferită de această schimbare și care să asigure o stabilitate pentru măcar câțiva ani – pentru un ciclu electoral, de pildă (4-5 ani)?“

Această instituție trebuia ferită, spune Dijmărescu, de orice influență. Era vremea în care Ministerul de Finanțe era instituția care făcea și politica fiscală și pe cea monetară, iar actuala BNR era aproape o bancă comercială. Or, Ministerul de Finanțe este, vrând, nevrând, o instituție supusă politic. Cine poate asigura echilibrul dincolo de orice controversă? Partidele nu, Finanțele, nu.

„Aveam nevoie de o politică nouă și de o judecată nouă. Trebuia ceva complet independent“.

De ce nu o bancă ferită de presiuni?

Isărescu era, în vara lui 1990, trimis la Washington, la ambasada României de acolo, cu misiunea de a reface contactele României cu finanțatorii instituționali – FMI și BM. Venea din aceeași pepinieră a Institutului de Economie Mondială. Controversat astăzi, institutul era însă elita economiei de la acea vreme, așa că plaja de recrutare era subțire, sugerează fostul ministru.

„Aveam nevoie de oameni care să fi cunoscut și trecutul și viitorul. Nu poți construi o economie nouă neștiind cum ar urma să funcționeze acea economie nouă. Erau puțini care aveau o idee despre cum trebuie ea să funcționeze. Apoi nu poți construi noul neștiind ce este vechiul“.

Ideea, continua Dijmărescu, era: o bancă care trebuie să asigure echilibrul societății - fără influențe din partea fac­to­rului politic; cu deschidere spre piețe. Apoi, micile detalii fac marile proiecte.

„La mijlocul verii lui 1990, trăiam o situație ciudată. Rezerva lui Ceaușescu, de 1,2 mld. dolari se împuțina – guvernul provizoriu o consuma rapid. Mai rămăseseră vreo 300 de milioane de dolari și, cu cât se împuțina rezerva, cu atât poziția României pe piețe se șubrezea. Cum Isărescu era cel care, la Washington, fusese desemnat să se ocupe de relația cu instituțiile finanțatoare internaționale, a apărut ca de bun simț desemnarea lui ca guvernator într-o bancă nouă, o bancă ce avea să se ocupe de echilibrarea economiei, o bancă independentă de influențe din societate. I-a propus acest lucru lui Petre Roman.“

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Iulian Anghel