Vineri, 4 septembrie 2020, se împlinesc 30 de ani de când Mugur Isărescu a preluat conducerea BNR.Pe 4 septembrie 1990 Petre Roman, primul-ministru de atunci, a semnat hotărârea de numire a lui Isărescu, 41 de ani, în funcția de guvernator al Băncii Naționale a României. Alături de el, în conducerea BNR au mai fost numiți printr-o altă hotărâre Emil Iota Ghizari, Corneliu Croitoru și Valeriu Vieriță (ulterior ambasadorul României în Italia), ca viceguvernatori.
Această structură de conducere a funcționat până în 31 iulie 1991, când Parlamentul de atunci a numit un nou Consiliu de Administrație al BNR, format din Mugur Isărescu guvernator, Emil Ghizari prim-viceguvernator, Corneliu Croitoru și Vlad Soare viceguvernatori. Într-o discuție avută joi, 3 septembrie 2020, cu ZF, Eugen Dijmărescu, ministrul economiei și finanțelor în guvernul Roman, a dezvăluit că el l-a propus pe Mugur Isărescu guvernator al BNR, iar Adrian Severin, ministrul reformei în guvernul Roman, s-a dus la BNR să-l instaleze în funcție (
foto
).
Înainte de 1990 Isărescu a fost cercetător la Institutul de Economie Mondială, iar după ‘90 a fost trimis la Ambasada României de la Washington ca reprezentant economic pentru a relua discuțiile cu FMI și Banca Mondială. În perioada comunistă, Isărescu a mai fost in SUA, la cursuri despre capitalism. De acolo a fost chemat la București pentru a prelua conducerea BNR. Dijmărescu, cel care l-a propus, a fost coleg cu Isărescu, chiar de birou, la Institutul de Economie Mondială. Iar ulterior au redevenit colegi la Banca Natională, după ce Dijmărescu, a fost numit vice-guvernator al BNR in 2004.
Acum, pentru Mugur Isărescu, la 71 de ani, reales guvernator anul trecut pentru un mandat de 5 ani, introducera euro ar fi următoarea țintă.
Între timp, însă, trebuie să se reîntâlnească cu trecutul.
Cristian Hostiuc
Cei doi oameni care l-au adus pe Isărescu la BNR
♦ Eugen Dijmărescu, ministru de stat în guvernul Roman, însărcinat în 1990 cu adoptarea legislației pentru trecerea de la economia planificată la economia deschisă: Eu l-am propus pe Mugur Isărescu drept guvernator al BNR ♦ Adrian Severin, vicepriministru în guvernul Roman, ministrul însărcinat cu reforma: Eu l-am instalat, oficial, pe Mugur Isărescu la BNR ♦ 1990, vara: Eugen Dijmărescu (42 de ani), Mugur Isărescu (41 de ani), Petre Roman (44 de ani), Adrian Severin (33 de ani) au fost unii dintre cei importanți care au decis cum arată astăzi arhitectura sistemului financiar-bancar a României ♦ Bune, rele, nostalgiile nu au leac: eram cel mai tânăr, oftează azi Adrian Severin.
Eugen Dijmărescu: Eu l-am propus pe Mugur Isărescu drept guvernator al BNR
Vara lui 1990 a fost neobișnuit de caldă și multe veri au fost calde mai apoi.
Eugen Dijmărescu, ministrul însărcinat cu distrugerea instituțiilor de planificare centralizată și edificarea altora pentru „înaintarea și propășirea României spre capitalism“, își amintește: „Mineriada din 13-15 iunie nu m-a prins în România. Eram în Germania, la o conferință economică – eram ministru al reformelor economice, trebuia să explic cum vedem noi propria noastră evoluție. Cum vedem reconstruirea unei societăți distruse și cum ne imaginăm că vom continua. În ziua în care trebuia să vorbesc, toate televizoarele de pe holurile ce conduceau spre sala de conferințe transmiteau imagini din București. Ce să spun? Ce să fac? Ce să explic? La ce-mi folosea discursul de dinainte stabilit? Eu eram acolo, doar eu, iar realitatea era cea de la televizor. Am spus atunci ceea ce trebuia să înțeleagă oamenii crescuți într-o societate liberă: «Niciodată oamenii din România care au făcut revoluția nu se vor mai întoarce, nu vor mai admite să se întoarcă la ceea ce au trăit înainte! Niciodată!»“
„Primul om cu care m-am întâlnit la întoarcerea în țară a fost Dan Pascariu“, continuă Dijmărescu. Dan Pascariu era, la acea vreme, președintele Consiliului de Administrație al Băncii Române de Comerț Exterior. „Și Dan Pascariu mi-a povestit ce a pățit la mineriadă (a fost bătut - n. red.) - el, îmbrăcat la costum și bărbierit. Atunci i-am spus și lui. Uite ce cred eu...“
Iarna lui 1989. Occidentul era în culmea extazului: cel mai oprimat dintre popoarele estului comunist își scutura gluga fricii și promitea o eră nouă. Acum sunt multe de întrebat și puține de răspuns. Au venit vara și toamna lui 1990.
Dijmărescu era vicepremier, ministrul însărcinat cu reforma economică - venea din acel grup al Institutului de Economie Mondială din care au fost selectate, apoi, vârfurile economiștilor care au decis politica financiară și monetară.
La 30 de ani de atunci, Dijmărescu își amintește: „Mandatul meu de ministru mă obliga să fac propuneri. Da, l-am propus pe Mugur Isărescu pentru poziția de guvernator, pentru că el răspundea judecății noastre despre cum trebuie să arate o societate deschisă“.
Ce înseamnă o societate deschisă azi știm cu toții: dar ce însemna ea atunci?
„Știam încă de pe atunci că revoluțiile sunt însoțite de schimbări imediate. Guvernele se schimbă repede în vremea revoluțiilor, s-a văzut limpede și la noi. Cum să faci atunci să ai o instituție cumva ferită de această schimbare și care să asigure o stabilitate pentru măcar câțiva ani – pentru un ciclu electoral, de pildă (4-5 ani)?“
Această instituție trebuia ferită, spune Dijmărescu, de orice influență. Era vremea în care Ministerul de Finanțe era instituția care făcea și politica fiscală și pe cea monetară, iar actuala BNR era aproape o bancă comercială. Or, Ministerul de Finanțe este, vrând, nevrând, o instituție supusă politic. Cine poate asigura echilibrul dincolo de orice controversă? Partidele nu, Finanțele, nu.
„Aveam nevoie de o politică nouă și de o judecată nouă. Trebuia ceva complet independent“.
De ce nu o bancă ferită de presiuni?
Isărescu era, în vara lui 1990, trimis la Washington, la ambasada României de acolo, cu misiunea de a reface contactele României cu finanțatorii instituționali – FMI și BM. Venea din aceeași pepinieră a Institutului de Economie Mondială. Controversat astăzi, institutul era însă elita economiei de la acea vreme, așa că plaja de recrutare era subțire, sugerează fostul ministru.
„Aveam nevoie de oameni care să fi cunoscut și trecutul și viitorul. Nu poți construi o economie nouă neștiind cum ar urma să funcționeze acea economie nouă. Erau puțini care aveau o idee despre cum trebuie ea să funcționeze. Apoi nu poți construi noul neștiind ce este vechiul“.
Ideea, continua Dijmărescu, era: o bancă care trebuie să asigure echilibrul societății - fără influențe din partea factorului politic; cu deschidere spre piețe. Apoi, micile detalii fac marile proiecte.
„La mijlocul verii lui 1990, trăiam o situație ciudată. Rezerva lui Ceaușescu, de 1,2 mld. dolari se împuțina – guvernul provizoriu o consuma rapid. Mai rămăseseră vreo 300 de milioane de dolari și, cu cât se împuțina rezerva, cu atât poziția României pe piețe se șubrezea. Cum Isărescu era cel care, la Washington, fusese desemnat să se ocupe de relația cu instituțiile finanțatoare internaționale, a apărut ca de bun simț desemnarea lui ca guvernator într-o bancă nouă, o bancă ce avea să se ocupe de echilibrarea economiei, o bancă independentă de influențe din societate. I-a propus acest lucru lui Petre Roman.“
Iulian Anghel
Eugen Dijmărescu: Aveam nevoie de oameni care să fi cunoscut și trecutul și viitorul. Nu poți construi o economie nouă, neștiind cum ar urma să funcționeze acea economie nouă
Adrian Severin: Eu l-am instalat, formal, pe Mugur Isărescu drept guvernator
Adrian Severin era al doilea om în guvern, în 1990, ministru pentru reformă și relațiile cu Parlamentul (1990-1991), în momentul instalării primului consiliu de administrație al BNR. „Am urmat o politică bună și roadele ei se văd acum.“
„Dacă vreți un cuvânt, reformă, în vara lui 1990 însemna totul. Dacă vreți mai multe cuvinte, atunci reforma însemna părăsirea unei lumi și construirea alteia. Părăsirea unui sistem de organizare și construirea altuia. Trecerea de la un sistem autoritar, închis, la unul deschis. În primele săptămâni și luni (de când fusese numit ministru al reformei – n.red.) am spus: elementul esențial al reformei va fi reorganizarea pieței financiare și a Băncii Naționale“, spune Adrian Severin.
Piața financiară, spune el, la 30 de ani de „reformă“ trebuia, judecam noi, să fie elementul central al politicii economice, iar Banca Națională nucleul ei dur. Așa a fost.
„Deciziile de creditare erau, în acea epocă, la Ministerul de Finanțe. Ceea ce s-a discutat atunci a fost ca BNR să devină o bancă de emisiune – era, până arunci, o bancă de credit, în mare. Însă problema esențială era ca, o astfel de bancă, să dispună de o politică de creditare distinctă de politica fiscală.“
Severin spune că decizia de atunci de separare a politicii fiscale de cea monetară a fost șansa uriașă a României de a depăși crize pentru că o politică monetară decisă de Ministerul Finanțelor, de pildă, ar fi însemnat un continuu pericol ca politica economică a țării, în ansamblul ei, să fie subsumată unor interese de moment, indiferent de cât de legitime ar fi fost ele.
Astfel că, în momentul în care s-a pus și probema găsirii unui „gestionar“ pentru această nouă idee de politică fiscală/monetară, atunci privirile s-au dus spre cei care puteau gestiona o astfel de idee.
„Nu a fost o problemă de găști și nepotisme, pur și simplu era nevoie de cineva care «să îmbrățișeze» această nouă idee.“
Mulți sau puțini? Eugen Dijmărescu - spune Severin -, Napoleon Pop, Adrian Constantinescu, Victor Babiuc, Mugur Isărescu. Așa că nu erau mulți.
De fapt, lista era mai lungă, dar mulți dintre cei cu școli grele și buni profesioniști, erau „închistați“, era greu să schimb cu ei o politică, în ciuda studiilor lor. Așa că a trebuit ca cercul să se închidă cumva.
„Toți despre cei care vă spun formam cumva un cerc de reflecție. Nu ne-am pus mereu de acord. De pildă, Dijmărescu credea că politica monetară trebuie să rămână la Ministerul de Finanțe. Am vorbit cu Isărescu, cu multă vreme înainte ca el să viseze că va ajunge guvernator: iar el spunea, dimpotrivă, că avem nevoie nu doar de o bancă complet independentă, ci și ca acea bancă să aibă o politică monetară independentă. Pentru că un minister de finanțe, oricât de echidistant ar fi, este constrâns de situația curentă să ia o decizie sau alta. O tiparniță de bani la Ministerul de Finanțe ar fi însemnat un dezastru garantat, într-o economie atât de încercată.“
Așa că, spune Severin, Isărescu, care fusese trimis la Washington ca să refacă legăturile cu instituțiile financiare internaționale, FMI și Banca Mondială, a intrat în atenția noii clase politice: „Erau mai mulți pe listă, dar el era în capul listei“.
Așa că a început și o campanie de promovare: potrivit lui Severin, a fost natural ca Isărescu să apară în delegațiile oficiale (întâlniri cu șeful Băncii Angliei, de pildă), să fie sugerat drept viitorul guvernator al unei viitoare bănci centrale – o bancă de emisiune, care să stăpânească politica monetară și nu una care să execute deciziile oamenilor politici, constrânși, ca peste tot, de problema șomajului, a inflației. „Eu l-am instalat pe Mugur Isărescu, oficial, ca guvernator al BNR. Nu mai țin minte dacă am contrasemnat ordinul, legislația de la acea vreme permitea prim-ministrului să semneze ordinul de instalare a guvernatorului (decizia este azi la Parlament – n.red.). Dar decizia a fost luată nu pentru că vorbeam despre o persoană, ci despre un proiect de reformă“.
Severin spune că, apoi, două legi fundamentale au fost adoptate împreună de guvernul din care făcea parte și de BNR: legea pieței financiare și legea băncii naționale.
„Am trimis aceste proiecte FMI, nu pentru că eram obligați, ci pentru că voiam să cooperăm. Specialiștii lor ne-au spus că sunt cele mai bune acte normative pe care le-au citit, între atât de multe încercări de reformă, în rândul statelor ieșite din totalitarism.“
Iulian Anghel
Adrian Severin: Nu a fost o problemă de găști și nepotisme, pur și simplu era nevoie de cineva care «să îmbrățișeze» această nouă idee
Cum arăta economia României în anii ’90, după prăbușirea comunismului
Prea puțini își mai amintesc cum arăta economia României la începutul anilor ’90, după căderea comunismului și după prăbușirea CAER, modelul centralizat al țărilor socialiste.
De atunci au trecut 30 de ani și între timp au apărut generații și generații noi, iar perioada anilor ’90 aparține mai mult bunicilor și părinților.
Spre exemplu, cel mai nou jurnalist de la ZF, pe care l-am angajat acum o lună, are 20 de ani.
ZF s-a înființat în noiembrie 1998, deci a pierdut aproape un deceniu de știri economice și de business.
Nici Google nu ne oferă prea multe informații închegate.
Așa că datele statistice găsite la BNR și la Institutul Național de Statistică rămân de bază.
În 1989, la căderea lui Ceaușescu și a comunismului, România a avut un PIB de 800 de miliarde de lei, adică 53 mld. dolari, la un curs mediu centralizat de 14,92 lei pentru un dolar. Cursul valutar practicat în relațiile externe era de 18 lei pentru un dolar.
Exporturile au fost în acel an de 10,4 mld. dolari, iar importurile de 8,4 mld. dolari, rezultând un sold pozitiv de 2 mld. de dolari. Soldul contului curent, adică relația totală cu exteriorul, a fost de 3,9 mld. dolari.
Datoria externă consemnată în datele statistice era de 174 mil. dolari.
În 1988, cel mai bun an din punctul de vedere al cifrelor pentru perioada comunistă, PIB-ul fusese de 857 mld. lei, exporturile de 11,3 mld. dolari, iar importurile de 7,6 mld. dolari.
Datoria externă era de 2 mld. dolari, care scăzuse de la 6,875 mld. dolari în 1986.
Din 1990, a urmat aproape un deceniu de cădere economică: modelul CAER s-a prăbușit de tot, iar sloganul „Nu ne vindem țara“ a fost mai puternic decât deschiderea economiei și atragerea de investiții străine. Iar rezultatele s-au văzut în explozia inflației și a cursului valutar leu/dolar, căderea exporturilor, lipsa de valută adevărată, scăderea reală a salariilor, devalizarea fabricilor – cei care le-au preluat, foștii directori din perioada comunistă, nu au știut ce să facă cu ele în lipsa unor decizii de la centru.
În 1990 PIB-ul a fost de 857 de miliarde de lei, dar la un curs de 22,43 lei pentru un dolar, adică 38 de miliarde de dolari. Producția industrială scăzuse cu aproape 30%, exporturile s-au prăbușit la 5,7 miliarde de dolari, iar importurile au explodat la 9,2 miliarde de dolari, salariul mediu a fost de 3.381 de lei, care însemna 153 de dolari.
În 1991 PIB-ul a sărit la 2.203 miliarde de lei, dar la un curs de 76 lei pentru un dolar, ceea ce producea România ajunsese la 28,9 miliarde de dolari. Inflația sărise la 170%, iar la finalul anului ajunsese la 222%, cu un curs valutar în decembrie de 189 de lei pentru un dolar.
Deși salariul mediu urcase la 7.460 de lei, în dolari scăzuse la 98 de dolari. Dobânda de referință la BNR era de 18%, dobânzile la depozite erau de 8,6%, iar dobânzile la credite de 14,8%. Datoria externă urcase la 1,1 miliarde de dolari. Exporturile au fost de 4,2 miliarde de dolari, iar importurile de 5,3 miliarde de dolari.
În timp ce Polonia atrăgea investiții străine de 28 de miliarde de dolari iar Ungaria de 1,4 miliarde de dolari, în România intrau investiții străine de numai 37 milioane de dolari.
În 1991 Polonia avea o datorie externă de 48 de miliarde de dolari, iar Ungaria de 22 de miliarde de dolari.
În 1992, PIB-ul României crescuse la 6.029 mld. lei, dar la un curs de 307 lei pentru un dolar, PIB-ul ajunsese în mod real la numai 19,6 miliarde de dolari.
Salariul mediu urcase la 20.140 de lei, cu o inflație, însă, de 210%. În termeni reali, salariul mediu coborâse la 65 de dolari.
Zbuciumul politic și implicit economic al anilor ’90 a lăsat urme adânci, care nu s-au recuperat nici până astăzi.
În 1990 România nu avea sistem bancar, ci el trebuia creat aproape de la zero.
Din cauza inflației, rata medie de dobândă la BNR urcase la 50,5%, dobânzile la depozite erau de 28,3%, iar dobânzile la credite erau de 49,6%. Activele BNR au fost de 447 de miliarde de lei în 1990, de 917 mld. lei în 1991 și de 2.002 mld. lei în 1992 (4,3 mld. dolari). Sistemul bancar ajunsese în decembrie 1992 la active de 4.002 mld. lei, adică 8,7 mld. dolari. Rezerva valutară a BNR era de numai 860 mil. dolari, din care aproape 90% era rezerva de aur.
Dacă ne uităm la datele economice din 2019-2020, adică aproape după trei decenii, ne întrebăm cum au putut România, părinții, bunicii și străbunicii noștri să reziste în acea perioadă a anilor ‘90.
PIB-ul actual este de 200 mld. euro, adică aproape 250 mld. dolari, inflația anuală este de 2,6%, variația anuală a cursului este cât o variație zilnică de acum 30 de ani, salariul mediu este de 700 euro, activele bancare sunt de aproape 100 de miliarde de euro, dobânda la BNR de 1,5%, dobânda medie la credite este de 6,53%, iar dobânda medie la depozite de 1,97%. Rezervele internaționale ale BNR (aur plus valută) au ajuns la 41 mld. euro, din care 36 mld. euro în valută.
Exporturile se apropie de 70 de miliarde de euro, în timp ce importurile – de 90 de miliarde de euro.
Datoria externă a ajuns la 111 mld. euro, dar aproape două treimi din ea este datoria privată, a noastră, cei care ne-am luat apartamente cu credite în euro, mașini de import sau ne petrecem vacanțele în afară.
Din păcate, pentru a ajunge aici, la această stabilitate economică, ne-au trebuit trei decenii, timp în care am pierdut prea mult față de cât am fi putut să facem dacă în anii ‘90 ne-am fi deschis economia către Occident, către investiții străine, care ne-ar fi adus mai repede echipamente, utilaje, know-how și organizare.
Cristian Hostiuc
Adrian Vasilescu, BNR, vorbește despre numirea lui Isărescu la BNR acum 30 de ani
Învățații români știau, încă de demult, „că numai acei bani sunt buni care umblă în toată lumea“. Ei aveau cunoștință despre ideile gânditorilor din Cilicia – denumire antică a unei așezări din Asia Mică, a cărei capitală devenise vestită pentru viața ei culturală și pentru școlile de acolo –, care erau convinși că banul, oricând și, mai cu seamă, când ai nevoie de el, e bun numai dacă poate fi nervul care mișcă lucrurile.
Deloc întâmplător însă, în baza acestei bogate moșteniri, de îndată ce Unirea de la 1859 a devenit fapt împlinit, visul unei monede naționale a renăscut cu și mai multă forță. Noua monedă, leul, a devenit repede un simbol național. Asemenea drapelului țării.
ANOTIMPURILE LEULUI
În vremurile moderne, când România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și-a făcut bancă centrală cu 33 de ani înaintea Statelor Unite ale Americii, a 16-a în cronologia băncilor centrale de pe întreaga planetă, elitele țării – care au înțeles că banii înseamnă putere, înseamnă prosperitate și n-au încetat să cultive încrederea în moneda națională tot așa cum sădeau încredere în armată, în școală, în biserică – au făcut din leul românesc un ban de largă circulație, o monedă tare, ce era primită pretutindeni.
Generațiile care au alcătuit, din 1880 si până în 1945, capitalul uman al Băncii Naționale a României, având conștiința faptului că banul este nervul lucrurilor, s-au bătut să-i confere leului prestigiu și putere. Și au reușit. În pragul Primului Război Mondial, România realiza al 11-lea PIB ca mărime din Europa, clasându-se înaintea Suediei, Finlandei, Norvegiei, Danemarcei, Portugaliei, Greciei, Turciei. Treizeci de ani mai târziu, ministrul de externe al lui Hitler, Ribbentrop, a fost nevoit să recunoască - era în 1943 - că „leul este cea mai bine acoperită (cu aur și cu mărfuri – n.a.) monedă din Europa“.
După război însă, când istoria a plasat România dincoace de „cortina de fier“, într-o lume ce-i era străină, leul, chiar dacă a trecut prin momente mai bune sau mai rele, după împrejurări, în general a avut soarta monedelor din zona țărilor comuniste. Niciuna dintre aceste monede, și în primul rând „moneda fanion“, rubla, nu era convertibilă, nu umbla prin lume, iar în cele din urmă, când sistemul comunist s-a prăbușit în 1989, una dintre cauze a fost aceea că monedele din această zonă și-au pierdut trăsătura de nerv care mișcă lucrurile. Leul, în anii 1980, nu mai avea deloc putere. După ce, în 1981, România intrase în încetare de plăți, trocul era în vogă. Nici măcar mita nu mai era acceptată în lei.
LA UN LEU ÎN CIRCULAȚIE ÎN MAGAZINE ERAU MARFURI DE NUMAI 9 BANI
Populația României a intrat în anul 1990 având în buzunare și la CEC 300 miliarde de lei. Erau mulți, foarte mulți acesti bani... dar anemici! În plus, oamenii nici nu prea aveau ce să cumpere. Mărfurile de strictă necesitate lipseau din magazine. Iar acestor bani, „în plus“, li s-au adăugat alți bani, în cea mai mare parte adunați fără o bază economică. Așa că, în fața noii puteri, prima cerință era absorbirea acestui surplus de masă monetară.
În toamna lui 1990 intrasem în echipa „Curierului Național“, ziar în pregătire, programat să apară pe piață la 5 decembrie, și mă ocupam de proiecția spațiilor rezervate economiei, ce aveau să fie generoase în acest cotidian. Noi, jurnaliștii de la rubricile economice, eram atenți la mișcările ce aveau loc ori se anunțau la Banca Națională. Pentru că, după 1 ianuarie 1990, în economie începuseră să fie simțite unele schimbări. Întâi și întâi, nu mai aveam planificare. Și nici comandă economică „de sus“. Treptat, pe măsură ce ne luminam, am început să vorbim despre contracte în loc de relații centralizate, dictate prin plan. Și chiar despre promovarea stimulentelor materiale în locul celor exclusiv morale.
Nicio noutate nu se anunța însă dinspre lumea banilor. În ochii românilor, atunci, banii puteau trezi fascinație, miraj, obsesii chiar, dar rareori ei erau priviți în dimensiunea lor esențială de motor al vieții economice. Așa am fost „educați“. Statul comunist s-a zbătut să acumuleze bani, i-a folosit când i-a avut, câți a avut, dar a făcut propagandă furibundă unui viitor iluzoriu în care „repartiția se va face după nevoi“, iar omenirea „va scăpa de pacostea plăților“. Lozinca suna frumos: „Totul va fi gratuit, tovarăși“.
De fapt, comunismul a încercat să rupă banii de sensul lor istoric conferit de capitalism: acela de resursă a dezvoltării. Decenii la rând nu ne-a preocupat prețul banilor. Plafoanele de credite erau stabilite prin plan. La fel și ratele dobânzilor, care se mențineau la un nivel derizoriu. Nici prețurile mărfurilor nu depindeau de jocul firesc al pieței. Prin plan se decidea: marfa cutare costă atât. Marfa în cauză avea cu totul altă valoare, dar prețul ei era ținut în loc din motive ideologice. Mitul „stabilității“ prețurilor și banilor era mai presus de orice. După ce au fost blocate exporturile, s-a văzut că importurile nu aveau cum să renască. Era nevoie de valută. Ori de câte ori era pronunțat cuvântul valută privirile se îndreptau către Banca Națională. Or, în Lipscani 25 nu funcționa o bancă centrală. Și nu exista o piață valutară. Banca Națională mergea înainte, așa cum fusese reorganizată în baza legilor din 1970, cu unele atribuții de bancă centrală, dar fiind în esență o bancă de unde întreprinderile își primeau creditele repartizate prin plan – valută pentru importuri, lei pentru producția internă - numai că în noile împrejurări istorice nu mai era plan și nu mai veneau de la centru nici valută, nici lei. Rezultatul? Se ajunsese ca, în magazine, să fie mărfuri de numai 9 bani pentru 1 leu în circulație.
„DACA MURGESCU NU MUREA, TRANZIȚIA NOASTRA ARATA ACUM CU TOTUL ALTFEL“
În toamna lui 1990, mă întâlneam frecvent cu profesorul Gheorghe Dolgu. Fusese rector al ASE-ului, ministru adjunct la externe și, mai cu seamă, avusese un rol important în organizarea publicațiilor economice de dinainte de decembrie 1989. Era și el mirat că nu se mișcă nimic la Banca Națională, unde era nevoie de o reformă profundă, care s-o întoarcă radical cu fața către economia de piață. Dolgu îi cunoștea pe mulți dintre specialiștii de la BNR, erau profesioniști încercați, dar era nevoie de o decizie politică și de un creier care să se angajeze într-o reformă în stil mare.
De la profesorul Dolgu am aflat, cu două zile înainte de 4 septembrie 1990, că va fi numit un nou guvernator la Banca Națională. Numele lui: Mugur Isărescu. Am întrebat dacă are „carte de vizită“. Mi-a spus că are. A fost aproape 20 de ani în echipa academicianului Costin Murgescu, la Institutul de Economie Mondială. Si-a dat doctoratul în anii 1980, cu profesorul Costin Chirițescu, cu o teză despre schimburile valutare. Iar de șapte luni e consilier economic la ambasada noastră din Statele Unite, unde pregătește reluarea relațiilor României cu Fondul Monetar Internațional și cu Banca Mondială. Au găsit, în sfârșit, omul potrivit.
Să fi fost 20 de ani în echipa lui Costin Murgescu era ceva. Ascultasem câteva conferințe ale profesorului despre mersul ideilor economice la români, temă din care a făcut o carte de referință. Murgescu era fascinant. În 1964, anul „Declarației de independență“, scrisese o carte despre poziția României față de opțiunea sovietică de a ne obliga pe noi, în cadrul CAER, să ne ne limităm activitatea economică la agricultură și la industria legată de agricultură, care în ziua scoaterii ei în vânzare a produs o atât de mare îmbulzeală încât au fost sparte geamurile la librăria Eminescu. De altfel, au circulat și au făcut epocă vorbele academicianului Postolache, care a spus că „dacă Murgescu nu murea, în august 1989, reforma noastră ar fi arătat cu totul altfel“.
Mai mulți dintre colaboratorii profesorului, de la Institutul de Economie Mondială, erau deja, în guvern ori în instituții centrale, în puncte cheie ale tranziției la economia de piață. Între ei, Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop, Victor Babiuc, Adrian Constantinescu, Petru Rareș și Constantin Pota. Iar Adrian Severin, ministrul reformei, realizase lucrări în cadrul institutului. Acum intra în scenă Mugur Isărescu.
PRIMA URGENTA – VALUTA
Valuta forte – fie dolarul, fie alte monede din clasa de sus – deschidea uși pe care leul nu le putea deschide. Iar noi, în drumul spre o altă condiție economică, am întâlnit o mulțime de uși încuiate. Nevoia de dolari, de alte valute s-a născut din nevoia noastră de importuri de resurse energetice, de materii prime, de tehnologii avansate, de alimente, de alte bunuri de consum, de servicii. Dar aveam nevoie de valută și pentru a ne reîntregi rezervele valutare în absența cărora convertibilitatea leului nu ar fi fost mai mult decât un vis imposibil de împlinit fără o bancă centrală reformată.
Prima misiune a guvernatorului Isărescu: piața valutară. Iar noul guvernator era specialist în schimburi valutare. Încerc acum, după trei decenii, să recompun din memorie acel timp. Era un început. Multe dintre vechile reflexe încă dăinuiau. Dar România a dobândit repede o piață valutară, una funcțională, în acei ani tumultuoși, grei și importanți. Ani în care vremurile noi au dat continuu pe față toate rănile societății. Adunate în zeci de ani înainte de decembrie ’89. Zgândărite, de cele mai multe ori cu duritate, au provocat dureri. Iar alinarea, un timp, era căutată numai „sus“. Oamenii n-aveau obișnuința să privească în ei și să caute acolo soluții. O așteptau să vină de sus dar timpul se derula surprinzându-i cu adevăruri nu tocmai lesne de acceptat de către societatea românească: economie de piață, deschideri către lume, capitalism.
Dar timpul, care trecea repede, nu mai era doar o idee ce lega săptămâni, luni, ani. Calendarul. Tot rupând foi din calendar, una după alta, oamenii încercau să înțeleagă vremea care se grăbea atunci.
0 comments :
Trimiteți un comentariu