Adrian Vasilescu, BNR: Una dintre operațiunile financiare decisive de după decembrie 1989 a fost bătălia pentru convertibilitatea leului, o bătălie de 15 ani a BNR

Una dintre operațiunile financiare decisive, de după decembrie 1989, a fost bătălia pentru leul convertibil. O bătălie de 15 ani a Băncii Naționale, din toamna 1991 până în toamna 2006, în cursul căreia a fost revigorată moneda națională. Dacă, în anii 1980, leul era acceptat rar până și ca mită - fiindcă pe două mari piețe negre, cea a deciziilor instituțiilor statului și cea a schimburilor de mărfuri sau de servicii, în vogă în acei ani, banii cu cea mai bună circulație erau... sticla de whisky, cartușul de Kent sau pachetul de cafea naturală – astăzi, cu un card în lei, ce poate fi și de debit, și cu un telefon mobil, o mare parte a cetățenilor țării fac plăți în toată lumea. Inclusiv în comerțul de tip online, adecvat nevoii actuale de a face comenzi de la domiciliu, ce a  explodat în condițiile crizei sănătății publice. în acelasi timp, pe piețele valutare din întreaga lume și în mari bănci de pretutindeni, circulă miliarde de lei.

Succesul operațiunii „CONVERTI­BI­LITATEA LEULUI“ a fost posibil în condițiile în care Banca Națională, care a conceput strategia și a organizat întregul proces, a împărțit în trei timpul în care și-a propus să-și atingă ținta. Iar fiecăreia dintre cele trei etape avea să-i corespundă o anume perioadă a dezvoltării țării după decembrie 1989.

A fost ales  mai întâi momentul debutului, ce nu putea fi înainte de toamna lui 1991; iar cât privește durata primei etape, a fost limpede de la început că nu s-ar fi putut încheia mai devreme de sfârșitul anului 1997.

Celei de-a doua etape, programată  între  30 ianuarie ’98 și august 2006, avea să-i fie proiectat, ca obiectiv, convertibilitatea leului pentru operațiuni de cont curent.

La 1 septembrie 2006, condițiile fiind coapte, guvernatorul Isărescu a declarat converti­bilitatea totală a monedei naționale. Odată cu această declarație, de importanță cardinală, aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, devenise o sută la sută sigură.

„DOLARUL IEFTIN“ ȘI „DOLARUL SCUMP“

O vreme, imediat după decembrie ’89, pe piețele interne banii de tipul sticla de whisky, cartușul ș.a.m.d, au fost înlocuiți cu dolari. „Bancnotele verzi“, aduse în țară de turiștii noștri comerciali, care vindeau scump în Turcia sau în fostul spațiu iugoslav mărfuri românești ieftine, erau schimbate pe piața neagră. Strada Covaci, din centrul istoric al Bucureștilor, era ceasul ce dădea „ora exactă“ a schimburilor valutare. Când  guvernul, la 1 februarie 1990, a fixat cursul oficial al dolarului la 21 de lei, pe Covaci 1 dolar se vindea cu 100 de lei. Era „cursul“ de pornire. Treptat, pe măsură ce Guvernul a urcat cursul oficial, mai întâi la 35 de lei și apoi la 60 de lei, pe piața neagră prețul valutei o luase razna. Până când, la 18 februarie 1991, Banca Națională a redeschis piața valutară oficială și a început să le strice jocurile „valutiștilor“ din piața neagră.

Da, era doar un început. Confruntarea era însă dură, pentru că piața valutară neagră, cu ramificații în toată țara, avea în turiștii comerciali o sursă generoasă de dolari. Pe atunci, ca jurnalist, inițiasem în „Curierul Național“ o rubrică în care luam pulsul acestei confruntări. O intitulasem „Cursa leu-dolar“, și analizam zilnic starea  ambelor piețe valutare, cea de la BNR și cea de pe Covaci. îi cunoșteam pe „valutiștii“ de pe Covaci, discutam cu ei, și știu că nu exista un indicator mai precis al creșterii pieței valutare de la BNR decât adversitatea tot mai mare pe care „operatorii“ de pe piața neagră o manifestau față de guvernatorul Isărescu. Erau „păsări de pradă“, cu o intuiție ce nu dădea greș, și au prevăzut sfârșitul afacerii lor și al pieței negre valutare de îndată ce piața valutară oficială și-a luat avânt.

Începutul însă a fost greu. Aveam piață valutară oficială, dar mecanismele ei abia se rodau, și în plus în România se opera cu două feluri de dolari: unul „ieftin“ și altul „scump“.

Dolarul ieftin, de 60 de lei, era folosit pentru importurile așa-numite esențiale. Mai bine de 80% din totalul importurilor (energie, materii prime, tehnologii, furaje, alimente de bază) beneficiau de dolari de 60 de lei.

Dolarul deja scump, și care se tot scumpea, circula pe o piață socotită periferică. Dar liberă! Importurile de bunuri de consum se făceau la prețul de piață al dolarului. Și tot la preț de piață erau procurați dolarii de care avea nevoie populația, fie pentru călătorii în străinătate sau diferite mici afaceri, fie pentru a-și preschimba leii într-o valută sigură.

Aceasta era conjunctura, în toamna anului 1991, când a fost pusă la punct strategia BNR de întărire a leului. Programul privind trecerea la convertibilitatea monedei naționale, în cadrul acestei strategii, avea să înceapă cu unificarea cursurilor, astfel limpezindu-se apele pe piața valutară oficială.

NOUL CURS: REZULTATUL ÎMPĂCĂRII CERERII CU OFERTA

Inițial, au fost făcute operațiuni cu dolarul la 180 de lei. A fost prețul unic de … pornire. Apoi, prețul dolarului a început să fie calculat zilnic pe piața valutară. Rezultând din „împăcarea“ cererii și ofertei de valută. Cererea – extrem de mare – reprezenta cu deosebire necesarul de dolari pentru importuri. Oferta însă – restrânsă – se constituia în cea mai mare parte la nivelul disponibilului de dolari asigurat de exportatori.

Valuta, în conturile statului, era neîndes­tulătoare. Fecvent, când se apropia iarna, începea panica. Veneau vapoarele cu păcură în portul Constanța și nu descărcau marfa fiindcă nu aveam cu ce să plătim facturile. Telefoanele din bănci se înroșeau. Erau solicitate credite, de doar câteva milioane de dolari, de la puținele bănci străine care răspundeau la apelurile din România. Împrumuturile de la FMI erau așteptate ca pâinea caldă.

Era deci nevoie de pași noi. Și au fost făcuți. Mai întâi a avansat liberalizarea cursului valutar. După care a urmat scoaterea cu succes a României din carantina financiară. S-au deschis piețele internaționale. A început să vină capital. Banca Națională și-a făcut rezervă cumpărând valută de pe piața internă. Treptat, s-a ajuns la un proces de însănătoșire a monedei naționale, principalul avantaj fiind creșterea de câteva ori a rezervei valutare. Inflația a fost adusă sub control, chiar dacă, comparativ cu alte țări, continua să fie mare. Multe lucruri începuseră să se schimbe în țară. La 17 februarie 1997, Banca Națională a ridicat cele mai multe dintre restricțiile ce fuseseră impuse pieței valutare și monetare. Dobânzile au început să fie stabilite de piață. În ceea ce privește cursul valutar, băncile comerciale au căpătat deplină libertate de a se concura în stabilirea ratelor de schimb. Obiectivele primei etape a convertibilittății leului fiind practic îndeplinite, iar rezultatele  dovedindu-se bene­fice pentru întreaga econo­mie româ­neas­că, veni­se timpul  trecerii la con­verti­bilitatea neli­mitată de cont curent.

ETAPA A II-A A ÎNCEPUT LA 1 FEBRUARIE 1998

Banca Națională calcula deja, în fiecare zi, cursul leului pe piața valutară. Curs ce reprezenta o medie a nivelurilor la care se făceau tranzacțiile între bănci și clienții lor. Cursul avea valoare statistică, în genul indicatorilor bursieri, cu rolul de a ajuta economia, autoritățile statului, presa și populația să cunoască starea pieței valutare. Totodată, autoritățile puteau folosi cursul pieței valutare în operațiuni vamale, în instanțele judecătorești, în administrația de stat. Așa cum era de așteptat, în condițiile date, foarte repede a început să fie resimțită îmbunătățirea  balanței de plăți externe. Deficitul contului curent s-a micșorat în 1997, față de 1996. În același timp, a apărut o ușoară creștere a exporturilor, în condițiile în care importurile s-au situat sub nivelul anului 1996.

Fără îndoială, Banca Națională, pe întregul parcurs al procesului de trecere la converti­bilitatea leului, a întâmpinat multe dificultăți. De nenumărate ori s-a trezit cu un surplus de lei pe piață. Nu din cauză că „ar fi fost tipăriți prea mulți bani“, cum s-a spus adeseori. Cauza a fost alta: nu banii au fost în exces, ci neputința economiei reale de a-i atrage, pentru a-i folosi în afaceri și investiții. În aceste condiții, Banca Națională și-a pus în funcțiune aspiratoarele, pentru a realiza echilibrul bani-mărfuri. Teoria, în această privință, e limpede: se împuținează munca (în ’97 PIB-ul a scăzut cu 6 la sută), trebuie să se împuțineze și banii. Altfel, fiecare leu în plus s-ar fi dus... în prețuri.

Dar necazurile nu s-au oprit aici. Leul, în primăvara anului 1997, a manifestat brusc o tendință de depreciere, provocând nervozitate pe piață. Desigur, specialiștii din Banca Națională au analizat fenomenul. Au făcut-o pentru că semnalele venite de pe această piață au o mare însemnătate. Mai ales că instituțiile publice, presa, o bună parte a populației, dar în primul rând operatorii economici se obiș­nuiseră să privească zilnic ceasul pieței va­lu­tare. Nu din simplă curiozitate, pentru ca tot ro­mâ­nul să știe cât mai costă dolarul. În lei, desigur. Cursul leu-dolar, publicat în fiecare zi lucră­toare, începuse să transmită un dublu mesaj. Unul obiectiv, exprimând puterea de cum­pă­rare a monedei naționale. Altul subiec­tiv, deter­minat de conjuncturi și de un întreg complex de factori psihologici. Privind acest ceas, ne pu­team da seama care este starea ba­lan­ței comer­ciale. Dacă exportatorii aduceau ori nu destui dolari în țară. Sau dacă impor­ta­torii aveau sau nu destulă valută pentru a apro­vi­­ziona piața internă. În același timp, ne puteam face o idee mai aproape de adevăr despre miș­carea reală a prețurilor de producție și, mai de­par­te, a prețurilor de consum. Informații ce erau tot mai prețioase în confruntarea cu inflația.

PIAȚA NEAGRĂ VALUTARĂ ȘI-A PIERDUT SUFLUL

O noutate absolută: tendința de a împinge dolarul în sus nu a mai putut fi susținută de piața neagră – cea mai „sensibilă“ la zvonuri și la declarații spectaculoase – care se tot anemia. Agenții „bursei negre“ n-au mai reușit să urce dolarul și casele de schimb nu au mai avut cum să le țină trena. Pentru a nu-și pierde clienții.

Piața interbancară, în noile împrejurări, a fost aceea care a arătat încotro merge leul, în raport cu alte monede naționale. Îndeosebi cu dolarul. Dar și cu toate celelalte valute folosite în tranzacțiile noastre economice interna­țio­nale, inclusiv cu valutele „exotice“. Iar cursul zilnic nu făcea altceva decât să dea ora exactă. El era oglinda în care se reflecta întreaga eco­nomie națională. Un sistem extrem de com­plicat și de complex.

Sigur că deseori, pe o piață ca a noastră, nefortificată așa cum era în 1997, factorii emoționali jucau un rol imens. Cum de altfel joacă și acum. Atunci însă, în 1997, erau mai puțini factori obiectivi care să alerteze piața și să amplifice emoțiile. Mai degrabă, în condițiile în care în băncile comerciale nu se mai făcea simțită o „fugă a leilor“, nu avea de ce să crească presiunea asupra dolarului. Totuși, principalii indicatori  ai economiei românești înregistrau niveluri nesatisfăcătoare. Mai mult, evoluția unor parametri economici chiar se degrada. Mișcarea prețurilor era încă influențată în rău de rezultatele activității economice. Alături de lipsa de performanțe în planul eficienței și productivității au mai produs inflație subvențiile aruncate în găurile negre ale economiei, salariile fără nici o legătură cu producția, concesiile sociale, plus corecțiile de prețuri.  Și chiar dacă, începând din 1997, nu s-a mai mizat atât de mult pe protecția importurilor de energie, pe subvenții, pe controlul prețurilor și al cursului de schimb, din nefericire au continuat amânarea sau blocarea restructurării întreprinderilor cu pierderi.

Reforma pieței valutare avea însă efecte benefice. Atunci, rezervele valutare ale Băncii Naționale au crescut pe seama cumpărărilor nete realizate cu succes pe piața valutară. Intervențiile BNR, începând din martie 1997, au stabilizat piața valutară, deși inflația mare din ’97, de peste 150 la sută, i-a scotocit prin buzunare pe români și le-a luat mai mulți bani, pentru a continua să-i subvenționeze pe producători. Fiindcă prea mulți dintre producători așa erau obișnuiți: să trăiască din prețuri mari, care să acopere costuri exagerate și producție rebutată, în timp ce ei mențineau oferte sub potențialul înregistrat.

Cererea de valută s-a restrâns totuși. Tot mai mult. Salariile reale n-au mai putut să crească, deși cele nominale au fost neîncetat mărite, pentru că o producție lipsită de capacitatea de a fi eficientă nu avea cum să justifice un nivel de câștiguri mai înalt. Normal, salariile neîndestulătoare n-au putut să asigure consumuri mai mari. Dimpotrivă, consumul a scăzut. În aceste condiții, producătorii au pierdut și ei. Peste stocurile de produse finite nevândute s-au așezat alte stocuri, ce au făcut neîncăpătoare nu numai magaziile, ci și curțile multor întreprinderi. Pentru că piața, atunci când îi sunt încălcate regulile, se răzbună. Produsele respective, tot mai scumpe, au avut mai puțini cumpărători pe o piață dominată de consumatori cu venituri mici. Producătorii și comercianții au fost obligați să domolească prețurile. Dacă n-ar fi făcut-o, inflația din ’97 ar fi fost și mai mare. Și, totodată, mai greu de stăvilit prin intervențiile Băncii Naționale.

O DECIZIE LA MOMENTUL POTRIVIT

Inevitabilul s-a produs la începutul anului 1998. Atunci a devenit operațional noul regulament valutar al BNR, publicat în Monitorul Oficial încă de la 31 decembrie ’97. Acest moment a marcat trecerea efectivă la con­vertibilitatea de cont curent a leului. Ro­mânia a trăit astfel un eveniment important. Nu numai monetar, ci și economico-social. Măsura cea mai spectaculoasă s-a dovedit a fi libera­lizarea schimburilor valutare pentru populație.

Momentul trecerii la convertibilitatea leului a fost bine pregătit. Dacă la începutul anului 1997, înainte de a fi fost definitivat programul monetar pentru anul respectiv, rezerva valutară nu depășea 750 milioane de dolari, în momentul trecerii la convertibilitatea de cont curent BNR deținea rezerve de valute care însumau 2,6 miliarde de dolari, plus un stoc de aur. România ajunsese, încă din 1997, la cel mai înalt nivel de după război al rezervei sale valutare, fapt ce-i conferea un suport puternic de cre­dibilitate internațională. Un succes impor­tant l-a constituit și faptul că partea cea mai mare a rezervei valutare nu s-a realizat prin împru­­muturi externe, ci prin cumpărări suc­cesive ale Băncii Naționale de pe piața valutară internă.

În aceeași ordine a lucrurilor s-a înscris și stabilizarea cursului monedei naționale pe piața valutară. Acest rezultat a fost obținut în condițiile liberalizării depline a pieței valutare și a cursului de schimb. De reținut că politica monetară, supusă și ea unor restructurări substanțiale, a evoluat în condiții noi, specifice economiei de piață. Au fost liberalizate dobânzile, s-a renunțat la subvenționarea mas­cată a economiei prin credite bancare direcțio­nate, cu costuri sub nivelul pieței, a încetat ames­tecul puterii legislative și al puterii executive în activitatea de emisiune monetară. S-a dezvoltat, în societatea românească, un climat ce a făcut posibilă intervenția BNR  într-o nouă direcție, printr-o politică menită să reîndrepte ochii societății românești către moneda națională. Și de a aduna în depozitele băncilor comerciale mai mulți lei. În acest scop, BNR a făcut importante achiziții valutare. Îndeosebi, a cumpărat dolari. Concomitent, au crescut dobânzile la depozitele bancare. Situația s-a inversat. A crescut oferta de dolari, preo­cuparea populației și chiar a agenților economici fiind aceea de a aduna lei, pe care să-i depună în bănci.

Această realitate nu s-a schimbat nici în ’98. Ner­vo­zitatea pieței valutare, manifestată insistent, a fost totuși vremelnică. După câteva șocuri, cursa leu-dolar s-a calmat. Mecanismele pieței valutare s-au dovedit a fi fost bine reglate, așa încât, încă de la începutul lunii ianuarie 1998, neîncetat, leul a urcat și a coborât, dese­nând un spectaculos zig-zag. Fără îndoială că amatorii de speculații s-au trezit în fața unor difi­cultăți cu care ei n-au prea fost obișnuiți: con­tinua întrerupere de ritm, leul urcând și coborând de la o zi la alta, i-a derutat total. În a­ce­lași timp, cursa leu-dolar a devenit spec­taculoasă.

Șocul trecerii efective la convertibilitate a avut într-adevăr, așa cum a prevăzut BNR, intensitate mică și durată scurtă. Deși relele prevestiri n-au lipsit: ba că Banca Națională își va consuma toată rezerva ca să susțină leul convertibil; ba că investitorii străini se vor retrage de teama crahului și vom pierde în februarie 1998 peste un miliard de dolari; ba că moneda națională se va prăbuși pe piața valutară... Toate acestea au fost și au rămas doar zvonuri. De altfel, nici nu s-au bazat pe analize lucide, ci pe stări emoționale. Datele BNR duceau însă spre alte concluzii: că piața valutară va rămâne stabilă. Și a rămas stabilă.

Între vocile ce au spus că trecerea la convertibilitate era un pas greșit, și au insistat în această prezicere, multe au avut ca bază trecutul și nicidecum viitorul. La noi, de mult timp încă, s-a format un reflex condiționat ce se pune în funcțiune ori de câte ori urmează a fi luată o decizie cardinală. Până și în 1880, în focul demersurilor pentru înființarea Băncii Naționale, conservatorii, între ei numărându-se  personalități culturale de marcă, au strigat că... e prea devreme. Tot așa cum, peste un secol - în anii 1990 - s-a strigat că e prea devreme pentru concurență, pentru legi care să pună în prim-plan competitivitatea economică, pentru investiții străine în industrie...

Refrenul s-a făcut auzit și în timpul pregătirilor pentru convertibilitate: „E prea devreme!“ Așadar, lumea se îndrepta deja spre convertibilitatea de cont de capital (forma supremă de convertibilitate), în partea noastră de Europă convertibilitatea de cont curent era o realitate, dar refrenul era cântat cu insistență: „E prea devreme!“

Pentru reforma economiei românești, nimic nu mai era... prea devreme; totul era prea târziu. O șansă exista totuși: să înțelegem că era mai bine mai târziu decât niciodată. Cât n-a fost încă  definitiv târziu... s-a trecut și la converti­bilitatea leului.

Prima etapă s-a încheiat așadar la 30 ia­nua­rie ’97: o convertibilitate internă și limitată. Res­trânsă la plăți și încasări privind operațiunile de import-export, servicii și alte lucrări. Era in­ter­nă, în sensul că producea efecte numai în spațiul pieței valutare românești. Și era limitată pentru că inducea foarte multe restricții. De atunci și  până la 30 ianuarie 1998, în valuri succesive, au avut loc neîncetate deschideri. Re­gulamentul valutar intrat în vigoare la 1 fe­brua­rie 1998 le sintetiza într-o prezentare unitară. Din acest motiv, în primul rând, acest do­cument însemna mai mult decât... un simplu re­gulament. Era un COD, în sensul că reprezenta și o culegere de norme deja existente, un codex, dar și un an­sam­blu de acte normative în materie valutară, în care regulile vechi, cele care rămâneau actuale, se interferau cu regulile noi. Se poate spune că, în 1998, a intrat în vigoare un veritabil cod valutar.

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Adrian Vasilescu