Amintiri și reflecții din BNR (II)

Urmare de săptămâna trecută

Din funcțiile „istorice“ care fă­cu­seră din ea banca-lider din eco­nomia națională, BNR nu mai avea după 1946 decât un mo­­no­­pol pe circulația nume­rarului. Din funcția de emisiune îi rămăsese doar tipărirea bancnotelor pe care, între 1948 și 1966, era înscris în clar emitentul real - Ministerul Finanțelor.

După exproprierile din 1948 - 1952, creditarea persoanelor fizice a devenit monopolul CEC, iar a celor juridice a fost repartizată între o unică „Bancă Agricolă“ și o unică bancă de dezvoltare în celelalte ramuri („Banca de Investiții“). Toate operațiile bancare și de casierie cu valută au devenit monopolul BRCE (care a sfârșit ca Bancorex).

Prin generalizarea proprietății de stat, orice hârtie de valoare, inclusiv efectele cambiale în lei, au ieșit din uzul  bancar, iar funcțiile antebelice ale BNR de împrumutător de ultimă instanță și cea de bancher al statului s-au disipat în contabilitatea Ministerului de Finanțe, operatorul de fapt al tuturor băncilor românești.

Se poate spune că toate cele cinci bănci (incluzând BNR) erau departamente monetare și de creditare fără risc formal ale uneia singure, de stat și având client statul, o monobancă. Specializate pe grupuri de clienți și/sau operații, toate aceste departamente emiteau monedă națională, unele își puteau deconta creanțele bilateral și nici măcar emitentul monedei, nefiind centru unic de decontare finală într-o economie practic închisă, nu avea cum să cunoască (decât statistic) masa monetară. La urma urmei, nici nu avea motiv câtă vreme singurul rol recunoscut în epocă monedei era doar acela de a  se adapta directivelor parti­dului-stat, iar povara inflației generate de abuzul din tipografia de flyere a BNR se distribuia la populație prin prețuri administrate.

Pentru mica istorie - cea mai adevărată - ar mai fi de consemnat că Scott a fost cel care a insistat ca o bună parte a analizei-diagnostic să se desfășoare prin interviuri cu vechii directori din BNR (Nicu Cinteză și cu mine eram, la acea dată, singurii „noi“). Cred că tocmai aceste întrevederi l-au convins pe Scott cât de ireductibil conservatoare era cultura de întreprindere în BNR la începutul lui 1991. Nu ar fi fost o resursă care să susțină vreo schimbare. I-a devenit evident că puțini decidenți voiau sau puteau să își descrie sintetic și integrat munca, chiar în limba maternă. Unii nu puteau nicicum vedea pădurea din cauza copacilor și se camuflau într-un frunziș mișcător de citate din cele mai încifrate reglementări interne; mai erau și cei care mă trăgeau deoparte și mă întrebau: „Tovarășe, dar avem noi voie oare să spunem toate acestea americanilor?“.

Reieșea că nu toată lumea îi așteptase pe aviatorii democrației. Unii intervievați se autocenzurau vădit, chiar se ridicau în timpul discuției, se scuzau cu vreun moft și se duceau să își ceară aprobare, ori să primească orientări înainte de a da un răspuns timorat, absurd ori din care eu nu aveam ce traduce plauzibil în limba engleză. Chiar și în afara acestor incidente - al căror ridicol era abundent tratat cu umor de hâtrul Asser la platoul de sendvișuri de seară -, principala frână în dialogul cultural era de natură obiectivă: jargonul financiar-bancar românesc nu evoluase mai deloc din era sovietizării, se legitima încă ideologic (stratifica narcisiac mai multe limbi de lemn), iar pentru o înțelegere și traducere în engleza universală a piețelor era necesar un dicționar ce nu putea apărea în timp util pentru scopurile binevoitoarei misiuni tehnice a FMI, sosită la București strict pentru 30 de zile cu biletele de retur în buzunar.

Timpul trecea, pentru Scott fiecare oră devenise imperativă. În cele din urmă, el ne-a propus să pornim de la zero. Nu vom proceda la a transforma BNR-urile din trecut.  Nu era de restaurat nici mai vechiul BNR din 1880-1946, nici de schimbat  „pe ici-pe colo și anume în părțile esențiale“ mai noua BNR, cea de sub ochii noștri, supraviețuitora din 1946.

După separarea BCR ca bancă comercială universală (deschisă tuturor categoriilor de clienți și operații), BNR va trebui întemeiată ca bancă centrală.

Nodul gordian a fost tăiat: în loc să ajustăm cadrul juridic și să îl corectăm pe cel operațional al momentului, vom crea împreună un text întemeietor, fără precedent în dreptul românesc.

Prima bancă centrală a României pe hârtie

Statutul BNR ca bancă centrală a României s-a născut pe hârtie ca Minerva, atâta doar că Zeus nu a fost doar unu, ci minimum doi. Pe lângă Scott, un frumos părinte i-a fost Tobias Michael Carell Asser. Se recomanda tuturor „TMC“ și cred că provenea din reputata familie de juriști olandezi care l-a dat pe laureatul cu același nume al Premiului Nobel pentru pace din 1911.

În lipsa unei fotografii - pe vremea aceea un aparat foto era cu rolă de peliculă și îți putea rupe buzunarul - voi spune că acest bunic robust avea o eleganță de detaliu în limbaj și în vestimentație imposibil de ignorat, iar mustața lui ca neaua stătea mereu pe un zâmbet dezarmant. Un Poirot sportiv.

Inițial, misiunea lui era să asiste juriștii BNR la redactarea cadrului legislativ necesar conversiei trecutului bancar din 1946-1991 în modelul sistemului bancar cu două niveluri.

Am arătat cum Scott a renunțat la valorificarea oricărui trecut ori prezent al BNR. Din mers, misiunea lui Asser s-a modificat: prin comparații internaționale, el trebuia să inspire juriștilor din BNR un text întemeietor pentru legiferarea de la zero a infrastructurii de bază a noii economii monetare românești.

Juriștii din BNR s-au recuzat însă colaborării  pe motivul simpluț că dreptul românesc e din specia celui civil, iar modelele de legi pe care Asser începuse să le prezinte sunt din țări unde se aplică dreptul comun. Și așa s-a ajuns la situația că proiectele de legi pentru bănci și BNR au fost făcute de economiști.

Pentru început, guvernatorul Emil Ghizari și cu mine am fost aduși la zi de Asser cu legile similare adoptate deja în alte țări în contextul lor juridic și, mai ales, politic local. Independența băncii centrale nu fusese acceptată ușor niciunde nici de politicieni, nici de birocrați chiar în democrațiile mature. Era deseori diabolizată de opozanții ei conspiraționiști ca ambasadă a guvernului mondial etc.

După această prezentare, guvernatorul a validat abordarea lui Scott de a crea BNR „de nou“ afirmând că în România se poate mobiliza suficientă voință politică pentru o rupere definitivă cu trecutul în domeniul bancar.

Apoi, în ultimele șapte zile de ședere ale misiunii FMI, eu am rămas cu Asser să redactăm proiectele legislative articol cu articol în engleză. Timpul s-a dovedit stânjenitor de scurt și Scott a decis salutar: „Uite cum vom face, Vasile și cu mine vom schița redactarea articolelor cheie privitoare la funcțiile de bancă centrală. Restul rămâne treaba lui Asser: raporturile cu puterile statului, alegerea CA, autorizarea și supravegherea prudențială a băncilor, pri­vilegiile și imunitățile garantoare ale auto­nomiei, sistemele de control și echilibrare, repartizarea profitului etc. La plecare, Asser o să vă lase un documentar despre cum se fac toate astea în țările coerente (fără supărare, mi-a plăcut diplomația texană a exprimării!). Voi vă alegeți varianta convenabilă și o inserați între articolele la care vom lucra cu Vasile și care n-ar trebui să lipsească din textul legii voastre“.

În zilele rămase până la plecarea Misiunii (cei trei angajați ai FMI erau așteptați la Beijing pentru o modernizare declarată a Băncii Chinei), eu am lucrat cu Scott articole de lege care transpuneau un model ideal de bancă centrală. Unele fuseseră realizate doar parțial chiar pe piețele monetare mari: sătule de crizele de după 1973 care reverberau în sistemul monetar tot mai integrat transfrontalier, guvernele occidentale au optat pentru dereglementare masivă în sectorul financiar de prin 1985.  În acest context, executivul a  început să-i cedeze băncii de emisiune un plus de competențe și imunități legale cu speranța secretă că își va modula autonomia acordată și va funcționa ca „ministerul banilor“ cu beneficii, fie și indirecte pentru executiv. Ulterior, crizele datoriei publice au amputat sau au dus la interzicerea funcției istorice a băncii de emisiune de bancher (creditor) al statului.

Scott m-a avertizat că, hotărându-ne la o abordare de sus în jos și chiar beneficiind pe plan local de poziția de forță a unui despot luminat,  lucrăm totuși „la un sistem bancar A4“, existent mai mult pe hârtie și neimplementat ori „neverificat în luptă“ chiar la Banca Franței, a Italiei sau a Germaniei (aceste bănci „clasice“ de emisiune aveau să aștepte Tratatul de la Maastricht ca să se reseteze ca bănci centrale, finalizând acest proces abia în preajma introducerii euro). „Țineți-vă de modelul ăsta. Azi pare puțin înaintea vremii lui, dar ăsta e viitorul. Și asta e, paradoxal, șansa voastră. Nici nu știți ce fericiți sunteți că nu aveți ce uita! Totul e să negociați cu politicienii voștri totul sau nimic privitor la pachetul tehnic de funcții de bancă centrală. Dacă nu vă acceptă măcar una, exercitarea celor rămase va fi un fiasco“.

Structura acestui model - pe care, viribus unitis,  am transpus-o și în legea română - a fost următoarea:

1.  Banca de emisiune existentă cu istorică notorietate revenea la denumirea de până în 1946 - Banca Națională a României – și va cumula trei mandate publice:

a) mandatul existent de unică bancă de emisiune care fabrică, creează în cont și circulă o monedă fiduciară în numele și pentru contul statului român (leul);

b) mandatul operațional macroconomic de a fi centrul unic și independent care conduce politica monetară a țării printr-un instrumentar de conduite și acțiuni normate; conduitele BNR duc la crearea de așteptări de preț al creditului și al schimbului valutar, iar acțiunile întreprinse modifică efectiv patrimoniul BNR prin vânzare și cumpărare de lei și valută aflată în circulație la principalii deținători de pe piață (băncile comerciale); monedele se vor tranzacționa ca atare sau instrumentate ca valori mobiliare (contracte standard) pe termen scurt dedicate profesioniștilor pieței monetare, băncile comerciale autorizate; piața e deschisă participării BNR în condiții egale de risc operațional; BNR mai poate ajusta oferta de monedă în circulație și prin preluarea de depozite remunerate atractiv, fie obligatorii (cu titlul de rezervă minimă garantoare), fie voluntare; tot acest comerț al BNR cu promisiuni și depozite va fi de interes public (se face în interesul stabilității sistemice a monedei naționale), așa că eventualele pierderi bănești ale BNR în exercitarea mandatului comercial încredințat ei de stat nu i se pot imputa;

c) mandatul administrativ conferea BNR mono­polul autorizării și supravegherii pruden­țiale a băncilor (comercianții cu depozite și ser­vicii de plăți denumerarizate prin cont curent).

2. În exercitarea mandatelor publice antemenționate, legea va interzice formal amestecul puterii executive; guvernul își pierdea influența directă de secole asupra monedei („tiparnița“); se crea o autoritate monetară activă unică în stat, un centru de putere macroeconomică apt să tempereze cu cea mai largă autonomie operativă excesele grupărilor politice la putere, mereu grăbite să livreze cu orice preț beneficii motivante pentru sine și pentru electoratul lor.

Prin acest cumul de mandate publice, semi-banca de emisiune care era BNR în 1991 era întemeiată „de nou, dar nu din nimic“ ca prima bancă centrală în România prin aceea că:

i) în plan operațional, „noul“ BNR:

- este unică bancă a băncilor, creditorul lor central, singura bancă aptă, în ultimă instanță, să le poată împrumuta lei, deoarece deține nu doar lei din depozite pe care le atrage de la bănci, ci poate crea/emite leii necesari suplimentar;

- este agentul final de decontare a obligațiilor bănești create în moneda pe care o emite, cu alte cuvinte, este nivelul creator și guvernator al monedei sale într-un sistem bancar cu două niveluri;

- este centrul de stabilizare macroe­cono­mică prin acțiune („politica“) monetară ce țintește stabilitatea valorii monedei fiduciare pe care a emis-o pe parcursul utilizării sale (exprimată ca stabilitate a prețurilor, a piețelor financiare etc. la interferența altor politici ma­croe­conomice aflate în controlul executivului);

ii) în plan administrativ, „noul“ BNR:

- este centrul de decizie în autorizarea și supravegherea prudențială a băncilor și a altor comercianți cu bani cărora le deschide conturi în evidențele sale;

- este unic emitent de acte administrative opozabile băncilor și altor instituții de credit.

Cel mai dificil de păstrat în pachetul funcțiilor de bancă centrală la promovarea și negocierea proiectului Statutului BNR s-a dovedit a fi politica monetară. Tipic românesc, mai mult cuvintele decât conceptul.

Politica monetară - lung prilej de vorbe și de ipoteze

Ca unei autentice bănci centrale, BNR îi era desemnat în proiectul de lege monopolul asupra politicii monetare a țării. Intuiam efectul de bom­boană cedată ce va irita clasa politică rămasă inerțial autoritaristă. Noii revoluționari de profesie nu scăpaseră de Ceaușescu decât pentru a-l reproduce cât mai mult, disimulat în cât de mic și de nimic. Am descoperit că nu fon­dul problemelor monetare îi obosea pe aleșii popo­rului. La dezbaterea proiectului de Statut al BNR din comisia de buget-finanțe, deputatul Dumitru Petru Pop de la PUNR (sau PRM?) a izbuc­nit: „Poftim, acum și BNR vrea să se apuce de politică! Dar n-avem, domnule, guvern, partide?“.

Politică monetară... Denumire impresio­nantă într-o țară cu sechele ideologice în alb-negru.

Pentru cine o citește, legea BNR îi reglementează „politica“ monetară strict ca pe un instrumentar tehnic antiinflaționist, ne-ideologic. Recunosc că, în graba calamitată a acelor zile, eu sunt cel care a transpus monetary policy ca „politică...“. Nu bănuiam impactul: termenul era cât pe ce să fie cuiul lui Pepelea la negocierea cu aleșii poporului geloși pe atentatul la singura lor meserie. Ca să evit lezmajestatea, puteam să zic „acțiuni/măsuri (privilegiate) în domeniul monetar“, „instrumente (rezervate) de ajustare monetară“ sau, mai devălmaș, „operații monetare“.

E evident că termenul englez policy acoperă o semantică vădit mai complexă, putând desem­na și „mod de conduită“ ori „com­porta­ment  interesat“. Dar în românește, „politică“ traduce nu atât  policy, cât politics adică premeditarea și/sau faptele luptei pentru guvernare într-o comunitate. Să fi avut mai ușor câștig de cauză în fața contemporanilor din parlament cu o formulare alternativă ca „BNR își hotărăște și își conduce propriile comportamente și tranzacții pe piața interbancară“?

Cert e că, din 1991, monetary policy s-a încetățenit în vocabularul juridic și jargonul românesc al profesiunii bancare ca „politică“ (monetară), cu toate că pentru români, politică nu a încetat să evoce acțiune subiectivă dacă nu chiar subversiune, ocult.

Cu cine și pentru a dobândi ce putere în stat se luptă BNR când își face politica ei? Rațional, acesta e, desigur, un nonsubiect: BNR nu luptă cu guvernul ci, apărând prețul corect al monedei care îi măsoară executivului performanța livrării de prosperitate economică electoratului, acționează ca un corector macroeconomic în interesul general și pe termen lung al națiunii.

Prețul monedei nu trebuie manipulat de gu­ver­nele efemere; ele trebuie descurajate să mute pe furiș bornele kilometrice pentru a crea ilu­zia că­lătorului că va ajunge cu mai puțin efort pro­priu la destinația promisă. Politicienii au încă ten­­dința să creadă că, dacă învârtesc limbile cea­su­lui, stăpânesc timpul - principala resursă de re­fe­rință în toate sistemele economice cunoscute.

La români, „politica“ a rămas, așadar, „politicianism“, un joc cu ponos pentru electorat, o manifestare publică sincer disprețuită: chiar după trei decenii de șanse date democrației și de oportunități oferite de ea, politica e conotată la noi peiorativ și ca mod de conduită (superficialitate, egoism, prefăcătorie), și ca bătălie pentru puterea publică (e o competiție nerușinată pentru foloase necuvenite); în 1991 însă, românilor le era nu lehamite, ci „doar“ frică de „politică“.

Am tot încercat în comisia parlamentară să explic: termenul  „politică monetară“ nu se referă la puterea politică, nici la puterea - infinit mai mare - de a hotărî regulile pieței în afara jocului cererii și ofertei, ci se referă doar la mijloace, instrumente și practici exersate de autoritățile centrale de stat pentru a lupta împotriva inflației, împotriva scăderii prețului monedei naționale pe piața hotărâtoare pentru formarea lui, cea interbancară.

Vocația oricărei bănci de emisiune e  aceea de a păstra cât mai stabilă, cât mai de încredere la deținere și utilizare moneda emisă pe timpul circulației sale, tocmai din cauză că moneda e fiduciară, valoarea ei e impusă și trebuie susținută din afară de statul emitent. Cu timpul, vocația a fost legiferată ca misiune macroeconomică și ­banca de emisiune a devenit și autoritate monetară întrucât putea converti activ aur și valută. Odată cu admiterea în portofoliul autorității monetare de valori mobiliare tranzacționabile pe piața monetară putem vorbi de bancă centrală. Din acest motiv, politică monetară și bancă centrală sunt inseparabile, biunivoce, aproape sinonime.

Misiunea Scott-Asser lăsa proiecția unei BNR cu toate etapele de evoluție istorică descrise mai sus arse, gata să devină pentru România prima bancă centrală autentică având meniul de funcții complet și „la zi“ apt să susțină chiar piețele mature. Textul rezultat după ce am mai dialogat de câteva ori cu cei doi pe fax descria o revoluție reală, deloc „cu binișorul“.  Azi ne putem mândri desigur în clubul băncilor centrale europene că am legiferat-o pe a României înainte de Tratatul de la Maastricht care a impus modelul.

Mai rămânea însă ca guvernatorul să convingă întortocheata lume politică a momentului că pachetul legilor bancare trebuie adoptat urgent. Deși ca partid aproape stat, FSN-ul domina copios în toate structurile de putere, se apropia și el de o cumpănă a apelor și nu se grăbea într-atâta spre capitalism pentru a legifera de mâine fundamentul unei economii de piață monetizate.

Și pe vremea aceea, România era țara lui „nu se poate, dar trebuie!“. Votul în parlament e proba discretei reușite din care guvernatorul a făcut un stil și un reper neegalat în politica românească.

În parlament

Pe la jumătatea lui martie 1991, proiectele erau finisate și legile bancare și-au început odiseea avizelor ministeriale.

Funcționa guvernul Petre Roman II.

Viceguvernatorul Emil Ghizari și-a luat sarcina dificilă de a convinge Ministerul Finanțelor, care trebuia să fie și promotorul proiectelor (BNR nu are inițiativă legislativă). Mai precis, trebuia convins ministrul Theodor Stolojan, fostul nostru coleg. Atâta doar că el se cantonase în ideea că institutul nostru, recent plecat din subordinea lui, dăduse tonul plecărilor de cadre tinere care îi depopulau ministerul. Degeaba i-am arătat că în BNR au ajuns doar patru oameni din toți tinerii care părăsiseră Finanțele, prin natura lui un minister dominat în bloc de generația părinților noștri (și el era o excepție). Probabil că ne considera totuși dezertori și, ca să nu plecăm fără o lecție, ne-a dat pe mâna acelei generații care a făcut rânduri-rânduri de observații la proiectele noastre până când le-au „sterilizat“ de tot. Mai aveau o tehnică: la fiecare întâlnire de lucru cu noi (îl însoțeam pe Ghizari) apăreau alte fețe vorbitoare cărora trebuia să le explicăm de la zero ce e o bancă centrală.

După vreo zece zile de luat de la capăt, am schimbat tactica. În loc de „trebuie“ - guvernatorul era sunat zilnic de viceprim-ministrul Adrian Severin - am dat-o pe „e urgent!“. Am avut succes cu acest... adevăr. L-am făcut responsabil în față pentru amânare pe ministrul Stolojan apoi l-am adus în terenul lui de joc: rezerva valutară. Pe vremea aceea, gestiunea ei era încă la direcția valutară a Ministerului Finanțelor pe care chiar ministrul o condusese până nu demult.

Am început să recităm din Apocalipsă. Economia planificată decăzuse, inițiativa privată se răspândea în masă (Legea 31 din noiembrie 1990) și  România nu avea încă piețe semnificative pentru economisire și credit; toți defulau spre consum și suprasolicitau proto-piața valutară (de fapt bișnița tolerată cu valută) singura care mergea, dar sălbatic și, în curând, de nestăpânit. Nu poate intra cămila (capitalismul) prin urechile acului („piața“ valutară)  cât  băncile erau controlate de un guvern sărac, iar statul și întreprinderile sale își interziceau și visele despre capitalizarea prin obligațiuni. Apariția urgentă a băncilor universale - pledam noi - ar fi fost un debușeu pentru iminenta criză valutară care ar fi devastat rezerva și ar fi prăbușit cursul leului de care începuseră să-și lege destinul atâția mici campioni ai acumulării primitive de capital.

Guvernatorul și-a păstrat ultimul cuvânt și i-a zis ministrului ceva de genul: „Vezi, nu cred că ai un partener mai bun ca BNR pentru ceea ce urmează“. Theodor Stolojan știa că situația prezentată e obiectivă și preocupat să împartă cu cineva un eventual macroeșec valutar, a semnat ca inițiator expunerea de motive a pachetului de legi bancare.

Cu Ministerul Justiției a fost mai operativ. În faza lui „nu se poate“, consilierii ministrului Victor Babiuc mă gratulau cu echivocul calificativ „neobișnuită lege, neobișnuită redactare“. În cele din urmă, am cuplat faza „trebuie“ și consilierii au primit ce așteptau: un telefon de la ministru care se interesa ce nu-i în regulă. Ei: „Vedeți, tehnica legislativă... parcă n-ar avea juriști acolo...“ Ministrul: „Au,dragă! Dar nu sunt mai deștepți ca voi. Încadrați-i voi în tehnica legislativă, dar întrebați mereu la BNR să nu cumva să vă atingeți de conținut. Și mâine dimineață - pe biroul meu, la semnat!“. Am petrecut o seară de neuitat – dar cu folos - prizonier de vorbe la Ministerul Justiției.

La parlament, deși bicameral deja, funcționa doar comisia de buget-finanțe a Adunării Deputaților. La audierile comisiei pentru avizarea proiectelor noastre de legi, l-am însoțit pe viceguvernatorul Ghizari. Apatia celor prezenți mi-a lăsat impresia că nu citiseră proiectele. Remarca singulară „poftim, acum și BNR vrea să se apuce de politică!“ despre care am relatat, nefiind o interpelare, nu a primit răspuns. După vreo jumătate de oră, membrii comisiei ne-au întrerupt prezentarea pentru a intra într-o pauză sau într-o altă activitate urgentă și nu s-au mai întors în mica sală de reuniune. Singur profesorul Ioan Bogdan a revenit pentru a-și lua rămas-bun și ne-a spus: „Aveți aviz favorabil. Acum pregătiți-vă de groapa cu lei!“.

Desigur, voia să spună să fim gata pentru dezbaterea în plen. Hemiciclul vechiului palat al parlamentului (azi retrocedat Patriarhiei) avea, într-adevăr, dimensiuni de arenă în care orice era permis gladiatorilor în lupta corp la corp pentru cuvânt și capacitarea atenției sălii: din trei pași și-o săritură, politicianul versat și sprinten putea fi la tribună.

Guvernatorul a avut încrederea să mă mandateze pe mine să prezint  și să susțin în plen în numele BNR, de la tribuna parlamentului, în seara târzie de 29 martie 1991, proiectele Legilor care au devenit nr. 33 privind activitatea bancară și nr. 34 privind Statutul BNR intrate în vigoare pe 3 aprilie 1991.

Nu am avut parte de interpelări ori amendamente în plen, am răspuns doar la întrebări de clarificare dintre care îmi amintesc doar una mai deosebită, cred că de la Marcel-Toader Vaida (a pus mai multe, deși ar fi avut ocazia în comisia de buget-finanțe): „Dar de ce nu puteți primi în gaj sau în tezaur pietre prețioase?“. Am răspuns că, spre deosebire de perioada antebelică, azi funcționează standarde de lichiditate pentru activele bancabile pornind de la fungibilitatea acestora. Același carat de diamant poate să se refere la brut sau prelucrat, apoi la o piatră cu o greutate și un grad de culoare Wesselton individuale etc. Iată deja patru criterii care reclamă evaluarea din partea unui subiect uman, oricând contestabilă de către altul. Un activ care nu vorbește despre valoarea lui pe o singură voce - ca aurul monetar care se divide în grame și rămâne egal cu sine - are nevoie de un muritor ca să-l evalueze. Pe scurt, ar însemna ca băncile să intre în concurență cu magazinele de antichități ori să devină case de amanet pentru bijuterii de familie.

Mai are omul și noroc: aia cu „Wesselton“ o datorez unei scurte burse Erasmus care m-a făcut turist și într-o „fabrică“ de diamante din  Amsterdam. După primele răspunsuri la întrebări, cred că devenisem un interlocutor prizat, exotic. Eram rugat din sală să mai comentez o noțiune, să mai interpretez o formulare... pe scurt, să mai spun o poveste „cu bănci“... până când Dan Marțian, președintele adunării, a rupt vraja: „Stimați colegi, e târziu. Dacă nu mai aveți întrebări pentru reprezentantul BNR, să trecem la vot. Pe dânsul o să-l mai puteți auzi pe aici... în fond, noi îi controlăm“.

Legile au fost adoptate, cred, în unanimitate.

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Vasile Săvoiu