vineri, 16 aprilie 2021

Lucian Croitoru: Lupta băncii centrale pentru principii: 1990-2020 (I)

Lucian Croitoru: Lupta băncii centrale pentru principii: 1990-2020 (I) În 2010 am fost invitat să țin o pre­legere referitoare la pers­pec­tivele economiei româ­nești. În sală era prezent public din mediul de afaceri, ro­mâni și străini. La finalul pre­zentării am primit diverse întrebări în co­nexiune cu tema prezentării, dar și o în­trebare foarte atipică: cum l-aș ca­racteriza eu pe guvernatorul BNR li­mitându-mă la trei idei principale. Întrebarea m-a surprins, dar aproape instan­taneu mi-au apărut în minte câteva trăsături pe care le notasem de mai multe ori de-a lungul timpului, atât în situații care puneau noi pro­vo­cări, cât și în situațiile normale, undele mi­zele mari și tensiunea lipseau.

Astfel, am fost capabil să răspund ime­diat. Am spus că guvernatorul este o persoană foartre echilibrată. Remar­ca­sem acel echilibru în nenumărate situații, diferite sau similare, pe o perioadă lungă de timp, în întâlniri cu unii dintre președinții României, cu prim-miniștri ai acestei țări, cu pre­șe­dinți de bănci sau în întâlniri cu mari per­sonalități ale lumii, cum ar fi Alan Greenspan, fostul guvernator al Re­zer­vei Federale a SUA, cu Horst Köhler, fostul director al FMI și pre­ședinte al Germaniei, cu Madeleine Albright, pri­ma femeie secretar de stat (state secretary) din istoria SUA, cu Stanley Fischer, fost președinte al băncii cen­tra­­le a Israelului, și cu mulți alți oameni foar­te importanți din această lume. O altă calitate pe care am menționat-o a fost aceea că are înțelepciunea de a-i păs­­tra alături pe cei care nu sunt ne­apărat de acord cu el pe probleme din aria sa de expertiză. În fine, am lăsat la urmă ceea ce con­si­deram că este poate cel mai relevant pentru guvernatorul, nu pentru omul, Isărescu: capacitatea sa de a înțelege Banca Națională a Ro­mâ­niei ca pe o an­coră de stabilitate a României și de a transpune această idee într-un pro­iect pe care l-a imple­men­tat constant trei decenii.

Aderarea la principii

Am adus atunci câteva argu­mente în sprijinul ideii că BNR a fost mereu, și cu atât mai mult în situații dificile, o ancoră pentru această țară, dar ideea enunțată la acea conferință a continuat să îmi apară în minte de multe ori de atunci. Ocaziile în care ideea a reapă­rut, mereu din unghiuri diferite, au fost ge­nerate mai ales de momente dificile. Pe măsură ce diverse fapte care dă­deau substanță acestei idei îmi apăreau în memorie sau continuau să se ivească îmi spuneam că va trebui să îmi găsesc timpul de a le nota, pentru că altfel le voi pierde înainte de a le aduna ca pe un set de argumente care sprijină rolul jucat de BNR în menținerea pe calea cea bună a economiei românești după 1989. În cele din urmă, decizia de a scrie despre acest subiect a fost influ­en­țată de împlinirea anul trecut a 140 de ani de la înființarea Băncii.

Nu sunt istoric și scopul meu în acest articol nu este să scriu o istorie scur­tă a BNR. Sunt sigur că alții ar pu­tea-o face mult mai bine. Eu vreau să arăt că BNR a reușit să se constituie ca o ancoră a României aderând la prin­ci­pii, indiferent cât de dificil s-a dovedit acest proces în mediul econo­mic, social și politic al unei țări care pentru o perioadă destul de lungă s-a aflat în tranziție spre economia de piață. În con­secință, doresc să arăt că în vâl­toarea faptelor, nenumăratele ac­țiuni ale BNR nu au fost conjunc­tu­rale, cum ar putea părea la prima ve­dere unele dintre ele, ci au fost în cea mai mare par­te ghidate de principii și de modul în care a fost înțeleasă mi­siu­nea băncii cen­trale. În vâltoarea eve­­nimentelor, banca centrală a evi­tat să ur­meze calea facilă a răspun­surilor prag­matice, con­junc­turale, și a pre­ferat calea dificilă a ur­mării de reguli, chiar și atunci când si­tuațiile concrete au necesitat decizii și acțiuni rapide. Întreaga sa construcție institu­țională re­flectă acest lucru. Disciplina aceasta a permis băncii să pro­moveze o politică monetară, cel pu­țin după un anumit moment în timp, total distinctă, din perspectivă mana­ge­rială, de cealal­tă politică macroeco­no­mică, și anume de politica fiscală.

Contextele politice concrete au determinat ca politica fiscală să fie con­dusă încă de la început pe baza prag­matismului, în defavoarea princi­piilor generale, ceea ce a făcut ca mare parte din măsurile de politică fiscală de la un anumit moment să fie doar reac­ții inevitabile la consecințele generate prin măsurile anterioare neghidate de prin­cipii. Am documentat această afir­mație într-n studiu publicat de BNR în Caiete de Studii nr. 53, în ianuarie 2021. În timp ce, așa cum am arătat în acea lucrare, calea urmată de politica fis­cală s-a impus impredictibil, calea ur­mată de banca centrală se poate descrie ca un mers sistematic de adop­tare a unor reguli și practici care să pună politica monetară într-o poziție cât mai bună pentru a contribui la sta­bilitatea macroeconomică a României.

Desigur, pe drumul care a dus la acest rezultat au mers oameni. Ei au ac­ționat în momentele cheie, ei au știut să facă din principii busole, ei au avut tă­ria să nu cedeze când a fost mai greu, ei s-au bucurat când au reușit să atingă obiective.

Eu m-am alăturat băncii centrale abia în 1998, dar contactul meu cu aceas­tă instituție a început imediat după revoluție și a fost permanent con­so­lidat, chiar și atunci când am activat în afara ei. Interesul meu pentru po­litica monetară a avut întotdeauna do­uă surse. Una a fost și rămâne cea aca­demică. Fiind cercetător, am fost inte­re­sat de aspectele teoretice ale politicii mo­netare. Cealaltă a venit și continuă să vină pe latura practicii, pentru că, îna­­in­te de a mă alătura Băncii Națio­na­le, am fost expert pe aceste pro­ble­me pentru Guvernul României, atunci când în interiorul său a avut un Con­siliu pentru Coordonare și Refor­mă, care, dacă îmi aduc bine aminte, a func­­ționat ca structură a guvernului pâ­nă în 1996. Departamentul pentru re­­formă al acelui consiliu a fost con­dus la început de regretatul Bogdan Bujor Teodoriu, fost coleg de-al meu la Institutul pentru Economie Indus­trială, înainte de revoluție, și ulterior ministru al cercetării, secretar de stat în Ministerul Finanțelor sau consilier prezidențial pe probleme economice.

În 1991, Bogdan a format o struc­tură care se ocupa cu politicile macro­eco­nomice, structură ce a fost păstrată de toți succesorii lui. Am lucrat acolo îm­preună cu oameni deosebiți, pro­fe­sional și caracterial, analizând pro­ce­se­le de reformă ale băncii centrale și ale gu­vernului. Printre cei cu care am cola­­borat acolo și, ulterior, în multe alte oca­­zii au fost regretații profesori uni­ver­sitari Cornel Târhoacă și Gheorghe Oprescu, profesorii uni­versitari Pavel Wagner și Emil Teșliuc, actuala direc­toare a Direcției de Politică Monetară, dr. Dorina Antohi, fostul vicegu­ver­na­tor dr. Cristian Popa, dar și alții, ale căror expertize erau în alte arii. Mă gân­desc la dr. Dragoș Negrescu, la pro­fesorii uni­ver­sitari Costea Mun­tea­nu, Laurențiu Tăchiciu, Iuliana Cetină, dar și la dr. Mo­nica Bunea sau Sorana Baciu, care a fost secretar de stat în guvernul Cioloș.

Echipa aceea a interacționat mult cu echipa de la Banca Națională a Ro­mâniei, până într-acolo că unii dintre cei ce au activat la Departa­men­tul pentru Reformă au ajuns, după ce au lucrat și în alte instituții sau direct, să se alăture echipei de la BNR. Ceea ce ne-a unit dincolo de interesul pro­fe­sional a fost uriașul entuziasm și încre­de­rea pe care le-am avut că vom reuși să pro­pu­nem și să implementăm refor­me care să ducă la instituirea eco­no­miei de piață și la construcția de in­stituții moderne în România. În retro­spec­tivă aș putea spune că, pe fundalul pro­gre­su­lui general care a avut loc în aceas­tă direcție, probabil BNR este una dintre instituțiile care au reușit cel mai bine în acest proces, pentru că, așa cum am spus, a ales să urmeze prin­cipii, oricât de dificil s-a dovedit acest proces.

Pot fi date exemple cheie pentru a ilustra rolul jucat de BNR în stabi­li­ta­tea monetară și financiară a Româ­niei. A fost un episod în care banca a tre­buit să rezolve dificila situație apărută în 1991, când rezerva valutară a Româ­ni­ei scăzuse la aproape 36 mi­lioane de dolari. A fost apoi abilitatea ei de a rea­duce România pe piețele inter­națio­nale private de capital în anii 1995-1996, în condițiile în care reve­ni­rea pe aceste piețe este dificilă pentru ori­ce entitate care absentează înde­lung, iar România absentase timp de decenii. Au fost, de asemenea, acțiu­ni­le băncii pentru a evita încetarea plă­ți­lor internaționale în 1999, la începutul re­­cesiunii globale care a afundat Japonia în capcana lichidității din care nu a reușit să iasă nici până în prezent. A fost lupta cu inflația apărută odată cu liberalizarea prețurilor în octombrie 1990, care a fost mai dificilă decât în alte țări pentru motivul că foarte multe mă­suri structurale au fost amânate prin politicile de tipul stop-go. A fost, de asemenea, perioada 2000-2008 de creș­tere economică alimentată de in­trări mari de capital, în care banca a adop­tat un compromis reușit între pre­siunile pentru depășirea țintei de in­fla­ție și aprecierea excesivă a leului, care ero­da competitivitatea externă a Ro­mâ­­niei. În fine, mai menționez mo­mentele dificile din octombrie 2008, în urma falimentului Lehman Brothers și în­treaga perioadă de recesiune care a ur­mat, în care banca Națională a con­tri­buit la menținerea stabilității mo­ne­ta­re și financiare. În fine, cea mai re­centă provocare cu care se confruntă Ro­mânia a fost generată de pandemia ge­nerată de virusul SARS-CoV-2, iar BNR a acționat din nou, pentru a ajuta la menținerea stabilității economiei, sta­bilizând piața titlurilor de stat în mar­tie anul trecut, relaxând temporar une­le reglementări pentru a stimula cre­ditarea și reducând dobânzile, ur­mând, așa cum am subliniat, principii.

Nu este nicio surpriză și, de aceea, nici nu este ceva interesant în faptul că principiile corecte pe care le-a adoptat pentru a se ghida în acțiu­nile sale au permis băncii să reușească să-și facă cu succes datoria. Ceea ce este însă mai interesant și merită subliniat în mod deosebit este fap­tul că deși pe ter­men lung lupta pen­tru principii și po­litici corecte a reușit, fiind sprijinită le­gislativ de politicieni, ea a fost deseori pusă la încercări dificile în diferite mo­mente de timp exact de politicieni.

Cineva care nu observă în detaliu activitatea băncii ar putea avea intuiția că presiunile pentru abaterea de la prin­cipii au fost mai degrabă distri­bui­te la începutul procesului și că pe mă­sură ce societatea noastră a înaintat pe calea economiei de piață aceste pre­siuni s-au disipat. Totuși, realitatea a fost diferită. Lupta pentru păstrarea prin­cipiilor în conceperea și imple­men­tarea politicilor BNR a fost nece­sară în permenență și a întărit in­sti­tuția. Astfel, momentele dificile în care presiunile pentru abaterea de la prin­cipii au existat, așa cum voi ilustra ulte­rior, și la începutul anilor 1990, cât și în unii ani foarte recenți.

În cele ce urmează mă voi con­cen­tra pe câteva astfel de momente. Ele sunt menite să arate trei lucruri. Primul este acela că între instituțiile inde­pen­dente politic (cum sunt, de exem­plu, băn­cile centrale sau siste­mul de jus­tiție) și politicieni pot apărea conflicte, dar că aceste con­flicte nu pot fi rezol­va­te prin com­pro­misuri referitoare la principii de ba­ză, deoarece orice concesie pune bazele pentru urmă­toa­rea concesie. Al doi­lea lucru pe care îl arată exemplele pe care le voi da este ace­la că de câte ori se câștigă o luptă pen­tru principii, se contribuie la insti­tuirea unei tradiții și culturi a disci­pli­nei care permite pro­gre­sul. În fine, al treilea lucru care apare evident este acela că aderarea la principii duce la creș­terea pres­tigiului internațional al in­sti­tuției și al oamenilor care acti­vează în ea. Este în folosul cititorului să încep cu ulti­mul aspect, mai ales că el funcțio­nează, într-o anumită mă­sură, ca o con­­fir­mare a aderării la prin­ci­pii, ca după aceea să dau exemple de prin­cipii care au fost sub presiune politi­că pentru a fi părăsite și pentru care Banca a trebuit să lupte, unii din­tre pro­ta­goniști fiind chiar în situații greu de imaginat.

În birou la Horst Köhler

Am avut ocazia, așa cum am su­gerat deja, fie să particip la întâlniri ale gu­vernatorului Isărescu cu mari per­so­na­lități române sau străine, fie să joc un rol în pregătirea cu conținut profe­sio­nal al unor astfel de  întâlniri. Nu este nici scopul și nici spațiul ne­cesar aici pentru a sublinia cu instanțe parti­cu­lare prestigiul mare de care se bu­cu­ră BNR în relația cu partenerii străini. Ce pot să spun din experiență este că în perioada 2003-2007, când am fost an­gajat la FMI ca reprezen­tant al Ro­mâniei, mi-am dat seama o dată în plus de credibilitatea pe care o avea BNR în ochii parte­nerilor ex­terni. Nu tre­bu­ie să rezulte de aici că nu exista încre­de­re și în alte instituții românești, dar fap­tul că în 23 de ani, din mai multe pro­grame de asistență începute cu FMI, România im­ple­mentase cu suc­ces doar unul scose­se în evidență că BNR nu a fost niciodată una dintre in­sti­tuțiile care nu-și îndepliniseră sar­cinile asumate.

În anul 2000, când Mugur Isărescu a fost prim-ministru, a fost primit de dir­ec­torul general al FMI, Horst Köhler, și de cei responsabili de Româ­nia la FMI. De regulă, întâlni­rile au loc într-o sală dedicată, după care delega­ția țării vizitatoare pleacă. La acea în­tâl­nire, prim-ministrul Român a be­ne­ficiat de un tratament special: a fost in­vi­tat la masă de Köhler, unde discuția pe probleme profesionale a continuat. În îndelun­gata mea experiență cu FMI, pe care am avut-o în calitate de angajat al Consiliului pentru Reformă, al Ministerului de Finanțe, al FMI sau al BNR, este singurul caz pe care îl știu, și sper că nu fac aici vreo omi­siu­ne, în care directorul general l-a invitat la masă pe șeful unei delegații române și pe cei câțiva care l-am însoțit. Eu am interpretat acea atenție deosebită ca pe un semn de apreciere pe care ger­ma­nul Horst Köhler l-a transmis con­du­cătorului BNR referitor la dovezile pe care acesta le dăduse referitor la respectul față de principiile profesiei.

În birou la Alan Greenspan

Ceva similar s-a petrecut, tot în anul 2000, la sediul central al Federal Reserve Bank în SUA. Pe atunci pre­șe­dintele Fed era Alan Greenspan. Faptul că Mugur Isărescu a avut o întrevedere cu Alan Greenspan chiar în biroul acestuia din urmă are o semnificație puternică dacă avem în vedere că nu mulți oameni puteau

să-l întâlnească pe acesta în biroul său pe vremea când era cel mai puternic bancher central din lume. L-am înso­țit pe Mugur Isărescu în calitatea mea de consilier al său, iar discuția noastră pe probleme economice a durat mai bine de o oră și jumătate.

În cercurile financiare Greenspan era numit Maestro, pentru a sugera pe de o parte combinația pe care acesta o poseda între instrucția profe­sio­nală și experiența îndelungată ca bancher central, iar pe de altă parte asocierea pe care cei mai mulți din ca­drul pro­fe­siei o făceau între poli­ticile monetare și de reglementare pe care le conducea Greenspan și prospe­rita­tea din întrea­ga perioada de când aces­ta preluase man­datul de preșe­dinte al Fed.

Au fost două motive pentru care Mugur Isărescu a dorit să se vadă cu Greenspan. Unul este aproape evi­dent și se referă la evaluarea ma­rilor tren­duri din economia globală. Într-un articol scris acum aproape 10 ani îmi amin­team, probabil mai în detaliu decât mi-aș aminti acum, că „una din­tre întrebările pe care le-am pus a fost despre evoluția ratei de schimb dintre euro, monedă ce abia apăruse în 1999, și dolar. Maestro ne-a spus că, pe ter­men lung, moneda mai puternică va fi aceea care va fi sprijinită mai bine de productivitate. De acord, dar unde va crește produc­tivi­tatea mai repede? … În ter­meni di­plo­matici, dar contrar viziu­nii liderilor europeni de la acea vreme, șe­ful FED-ului ne-a explicat de ce convergența productivităților în țările zo­nei euro are șanse mici să apară. S-a re­ferit atât la factori culturali cât și la fac­tori tehnologici și economici. Nu re­iau argumentele referitoare la cultură, deoarece le-a prezentat chiar el în octombrie 2011 într-un articol din FT („Europe’s crisis is all about the north-south split“,

6 octombrie). Pe scurt, în acel articol a spus că nordul zonei euro are cultura investițiilor pe termen lung, mai degrabă decât consumul imediat, în timp ce sudul are mai degrabă cul­tu­ra consumului excesiv. Aceste dife­ren­țe culturale, alături de alți factori, fac necesară o uniune politică și fiscală în zona euro, dar în același timp se pot do­vedi și obstacole în calea ei.“

Al doilea motiv pentru care Isărescu a dorit să îl vadă pe Green­span este deoarece știa că acesta îm­bră­­țișează filosofia libertariană. „Mergem la un guvernator liberta­rian“, mi-a spus Isărescu în seara de dinainte. Din această perspectivă, în înțelegerea mea întâlnirea a avut loc nu neapărat cu guvernatorul Green­span, ci cu economistul Greenspan, care deja servise ca guvernator sub trei pre­ședinți: Ronald Reagan și George H. W. Bush (republicani) și Bill Clinton (democrat). Toți trei au avut pu­ter­­nice elemente liberale în poli­ti­cile lor. Ca prim-ministru, Mugur Isărescu se confrunta, pentru prima și sin­gura dată de atunci, direct cu pro­ble­mele guvernului. Interesul lui pentru o discuție pe principiile liberale era legitim, pentru că în atenția sa in­tra­seră, prin fișa postului, ca să mă exprim astfel, mai mult ca oricând problemele practice ale redistribuirii, ale extragerii de rente, sărăcia etc. Citez din nou din articolul scris acum aproa­pe 10 ani dedicat acelei în­tâlniri, din același motiv, și anume că e mai aproape în timp de întâlnirea de atunci: „În discuția cu noi însă, cel mai pu­ternic bancher din lume a pus ac­centul pe inovare și pe piața muncii, subli­niind beneficiile care vin de la filo­zofia liberală privind reglementarea. Spriji­nea opinia că rigiditatea pieței mun­cii din Europa va împiedica zona euro să utilizeze rezultatele inovării în măsura în care le va utiliza economia ame­ricană, bazată pe o piață a muncii mult mai flexibilă. Flexibilitatea diferită a piețelor muncii se va vedea în dife­ren­țele de randamente ale investițiilor. La rândul lor, acestea se vor transfera în diferențe de productivitate, care, în fi­nal, se vor reflecta în diferențe de creș­tere economică. Pe această bază, euro trebuia să rămână slab în raport cu dolarul american. Mai mult, dife­ren­ța dintre zona euro și SUA în aceste privințe este valabilă și în inte­riorul zonei euro: între nord, mai ase­mă­nător cu SUA, și sud, mai ase­mă­nător cu Europa. Din această perspec­tivă euro avea o slăbiciune.“

În fine, poate ar trebui să subliniez o afinitate pe care cred că cei doi gu­vernatori – Isărescu și Greenspan – o aveau pentru modul în care se poate îm­pleti informarea făcută de principii cu cea făcută de judecata circum­stan­țelor. Nu-mi aduc aminte ca acest su­biect să fi fost abordat în acea discuție, dar poate fi documentat prin modul în care cei doi s-au raportat la atitudinea pe care un bancher central trebuie să o aibă în legătură cu comunicarea pu­blică referitoare la fenomenul unui boom alimentat de euforie.

În cartea sa din 2007 (The Age of Tur­bulence: Adventures in a New World), Greenspan spune că în 1996 a în­cercat să se opună boomului pre­țu­­rilor acțiunilor, care s-a spart în 1999. Greenspan scrie că împreună cu Bob Rubin (pe atunci ministru de finanțe) „eram cumva îngrijorați. Prețurile acțiu­nilor începeau să încorporeze anti­cipații așa de exorbitante că nu pu­teau să fie vreodată realizate“ (Greenspan, 2007, p. 174). Problema pe care au discutat-o Greenspan și Rubin a fost dacă să vorbească public despre boomul acțiunilor sau nu. Au apelat la principii și la judecarea lor în context. Rubin credea că există trei principii pentru care un ministru de finanțe nu trebuie să vorbească în public despre boomul prețului acțiu­ni­lor: incertitudinea referitoare la supra/subevaluarea unei piețe (adică existența sau inexistența boomului); im­posibilitatea de a lupta împotriva pie­ței; și imposibilitatea de a decide dacă știi mai mult decât alții.

Greenspan credea însă că încer­carea de a evita un boom era coerentă cu misiunea noastră (a Fed – nota mea) și că era misiunea noastră să încercăm“ (Greenspan, 2007, p. 179). Fed a crescut rata dobânzii, dar piața nu a reacționat și boomul a conti­nuat. Concluzia lui Greenspan a fost ace­ea că „Fed-ul nu operează într-un vacu­um. Dacă am fi crescut ratele (ratele dobânzilor – n.n.) și am fi dat ca motiv că vrem să strunim piața ac­țiunilor, s-ar fi provocat o furtună politică. Am fi fost acuzați de lovirea mi­cilor inves­ti­tori, de sabotarea pen­sio­nării oame­nilor“ (Greensapn, 2007, p. 178) … Bob Rubin avea drep­tate: nu poți spu­ne când o piață este supra­evaluată, și nu poți lupta îm­potriva forțelor pie­ței … și noi nu am mai încercat niciodată (subli­nierea mea) să strunim prețurile acțiunilor“ (Greenspan, 2007, p. 179).

Există o importantă lecție în exem­­plul dat de Greenspan: dacă un ban­cher central nu se poate opune pie­ței, și dacă este imposibil de știut când o piață este supraevaluată, iar starea ge­nerală este de încredere nelimitată și auto­mulțumire, atunci dacă avertizezi riști să nu te audă nimeni, iar dacă ac­țio­nezi riști să fii acu­zat că limitezi ve­niturile oame­nilor. În fapt, publicul do­rește să fie aju­tat în momentele dificile, dar nu admite ca vreo autoritate să în­trerupă un boom economic.

BNR știe această lecție, dar a con­si­derat că este de datoria sa să vor­bească despre boomul din anii 2006-2008 de pe piața imobiliară din România. Avertismentul a venit prin mai multe voci, inclusiv cea a guver­na­to­­rului. Ca și în cazul lui Greenspan, s-au pri­mit doar critici și dezaprobări.”

Citiți continuarea săptămâna viitoare

LUCIAN CROITORU - scurt CV

►Facultatea de Planificare și Cibernetică Economică, Academia de Studii Economice, București.

►Consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR.

►Profesor universitar la Facultatea de Relații Economice Internaționale, ASE.

►Consilier principal al directorului executiv al Constituenței din care face parte România la Fondul Monetar Internațional în perioada 2003-2007.

►Membru în Consiliul Academic al Institutului Hayek România.



Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Lucian Croitoru

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu