În 2010 am fost invitat să țin o prelegere referitoare la perspectivele economiei românești. În sală era prezent public din mediul de afaceri, români și străini. La finalul prezentării am primit diverse întrebări în conexiune cu tema prezentării, dar și o întrebare foarte atipică: cum l-aș caracteriza eu pe guvernatorul BNR limitându-mă la trei idei principale. Întrebarea m-a surprins, dar aproape instantaneu mi-au apărut în minte câteva trăsături pe care le notasem de mai multe ori de-a lungul timpului, atât în situații care puneau noi provocări, cât și în situațiile normale, undele mizele mari și tensiunea lipseau.Astfel, am fost capabil să răspund imediat. Am spus că guvernatorul este o persoană foartre echilibrată. Remarcasem acel echilibru în nenumărate situații, diferite sau similare, pe o perioadă lungă de timp, în întâlniri cu unii dintre președinții României, cu prim-miniștri ai acestei țări, cu președinți de bănci sau în întâlniri cu mari personalități ale lumii, cum ar fi Alan Greenspan, fostul guvernator al Rezervei Federale a SUA, cu Horst Köhler, fostul director al FMI și președinte al Germaniei, cu Madeleine Albright, prima femeie secretar de stat (state secretary) din istoria SUA, cu Stanley Fischer, fost președinte al băncii centrale a Israelului, și cu mulți alți oameni foarte importanți din această lume. O altă calitate pe care am menționat-o a fost aceea că are înțelepciunea de a-i păstra alături pe cei care nu sunt neapărat de acord cu el pe probleme din aria sa de expertiză. În fine, am lăsat la urmă ceea ce consideram că este poate cel mai relevant pentru guvernatorul, nu pentru omul, Isărescu: capacitatea sa de a înțelege Banca Națională a României ca pe o ancoră de stabilitate a României și de a transpune această idee într-un proiect pe care l-a implementat constant trei decenii.
Aderarea la principii
Am adus atunci câteva argumente în sprijinul ideii că BNR a fost mereu, și cu atât mai mult în situații dificile, o ancoră pentru această țară, dar ideea enunțată la acea conferință a continuat să îmi apară în minte de multe ori de atunci. Ocaziile în care ideea a reapărut, mereu din unghiuri diferite, au fost generate mai ales de momente dificile. Pe măsură ce diverse fapte care dădeau substanță acestei idei îmi apăreau în memorie sau continuau să se ivească îmi spuneam că va trebui să îmi găsesc timpul de a le nota, pentru că altfel le voi pierde înainte de a le aduna ca pe un set de argumente care sprijină rolul jucat de BNR în menținerea pe calea cea bună a economiei românești după 1989. În cele din urmă, decizia de a scrie despre acest subiect a fost influențată de împlinirea anul trecut a 140 de ani de la înființarea Băncii.
Nu sunt istoric și scopul meu în acest articol nu este să scriu o istorie scurtă a BNR. Sunt sigur că alții ar putea-o face mult mai bine. Eu vreau să arăt că BNR a reușit să se constituie ca o ancoră a României aderând la principii, indiferent cât de dificil s-a dovedit acest proces în mediul economic, social și politic al unei țări care pentru o perioadă destul de lungă s-a aflat în tranziție spre economia de piață. În consecință, doresc să arăt că în vâltoarea faptelor, nenumăratele acțiuni ale BNR nu au fost conjuncturale, cum ar putea părea la prima vedere unele dintre ele, ci au fost în cea mai mare parte ghidate de principii și de modul în care a fost înțeleasă misiunea băncii centrale. În vâltoarea evenimentelor, banca centrală a evitat să urmeze calea facilă a răspunsurilor pragmatice, conjuncturale, și a preferat calea dificilă a urmării de reguli, chiar și atunci când situațiile concrete au necesitat decizii și acțiuni rapide. Întreaga sa construcție instituțională reflectă acest lucru. Disciplina aceasta a permis băncii să promoveze o politică monetară, cel puțin după un anumit moment în timp, total distinctă, din perspectivă managerială, de cealaltă politică macroeconomică, și anume de politica fiscală.
Contextele politice concrete au determinat ca politica fiscală să fie condusă încă de la început pe baza pragmatismului, în defavoarea principiilor generale, ceea ce a făcut ca mare parte din măsurile de politică fiscală de la un anumit moment să fie doar reacții inevitabile la consecințele generate prin măsurile anterioare neghidate de principii. Am documentat această afirmație într-n studiu publicat de BNR în Caiete de Studii nr. 53, în ianuarie 2021. În timp ce, așa cum am arătat în acea lucrare, calea urmată de politica fiscală s-a impus impredictibil, calea urmată de banca centrală se poate descrie ca un mers sistematic de adoptare a unor reguli și practici care să pună politica monetară într-o poziție cât mai bună pentru a contribui la stabilitatea macroeconomică a României.
Desigur, pe drumul care a dus la acest rezultat au mers oameni. Ei au acționat în momentele cheie, ei au știut să facă din principii busole, ei au avut tăria să nu cedeze când a fost mai greu, ei s-au bucurat când au reușit să atingă obiective.
Eu m-am alăturat băncii centrale abia în 1998, dar contactul meu cu această instituție a început imediat după revoluție și a fost permanent consolidat, chiar și atunci când am activat în afara ei. Interesul meu pentru politica monetară a avut întotdeauna două surse. Una a fost și rămâne cea academică. Fiind cercetător, am fost interesat de aspectele teoretice ale politicii monetare. Cealaltă a venit și continuă să vină pe latura practicii, pentru că, înainte de a mă alătura Băncii Naționale, am fost expert pe aceste probleme pentru Guvernul României, atunci când în interiorul său a avut un Consiliu pentru Coordonare și Reformă, care, dacă îmi aduc bine aminte, a funcționat ca structură a guvernului până în 1996. Departamentul pentru reformă al acelui consiliu a fost condus la început de regretatul Bogdan Bujor Teodoriu, fost coleg de-al meu la Institutul pentru Economie Industrială, înainte de revoluție, și ulterior ministru al cercetării, secretar de stat în Ministerul Finanțelor sau consilier prezidențial pe probleme economice.
În 1991, Bogdan a format o structură care se ocupa cu politicile macroeconomice, structură ce a fost păstrată de toți succesorii lui. Am lucrat acolo împreună cu oameni deosebiți, profesional și caracterial, analizând procesele de reformă ale băncii centrale și ale guvernului. Printre cei cu care am colaborat acolo și, ulterior, în multe alte ocazii au fost regretații profesori universitari Cornel Târhoacă și Gheorghe Oprescu, profesorii universitari Pavel Wagner și Emil Teșliuc, actuala directoare a Direcției de Politică Monetară, dr. Dorina Antohi, fostul viceguvernator dr. Cristian Popa, dar și alții, ale căror expertize erau în alte arii. Mă gândesc la dr. Dragoș Negrescu, la profesorii universitari Costea Munteanu, Laurențiu Tăchiciu, Iuliana Cetină, dar și la dr. Monica Bunea sau Sorana Baciu, care a fost secretar de stat în guvernul Cioloș.
Echipa aceea a interacționat mult cu echipa de la Banca Națională a României, până într-acolo că unii dintre cei ce au activat la Departamentul pentru Reformă au ajuns, după ce au lucrat și în alte instituții sau direct, să se alăture echipei de la BNR. Ceea ce ne-a unit dincolo de interesul profesional a fost uriașul entuziasm și încrederea pe care le-am avut că vom reuși să propunem și să implementăm reforme care să ducă la instituirea economiei de piață și la construcția de instituții moderne în România. În retrospectivă aș putea spune că, pe fundalul progresului general care a avut loc în această direcție, probabil BNR este una dintre instituțiile care au reușit cel mai bine în acest proces, pentru că, așa cum am spus, a ales să urmeze principii, oricât de dificil s-a dovedit acest proces.
Pot fi date exemple cheie pentru a ilustra rolul jucat de BNR în stabilitatea monetară și financiară a României. A fost un episod în care banca a trebuit să rezolve dificila situație apărută în 1991, când rezerva valutară a României scăzuse la aproape 36 milioane de dolari. A fost apoi abilitatea ei de a readuce România pe piețele internaționale private de capital în anii 1995-1996, în condițiile în care revenirea pe aceste piețe este dificilă pentru orice entitate care absentează îndelung, iar România absentase timp de decenii. Au fost, de asemenea, acțiunile băncii pentru a evita încetarea plăților internaționale în 1999, la începutul recesiunii globale care a afundat Japonia în capcana lichidității din care nu a reușit să iasă nici până în prezent. A fost lupta cu inflația apărută odată cu liberalizarea prețurilor în octombrie 1990, care a fost mai dificilă decât în alte țări pentru motivul că foarte multe măsuri structurale au fost amânate prin politicile de tipul stop-go. A fost, de asemenea, perioada 2000-2008 de creștere economică alimentată de intrări mari de capital, în care banca a adoptat un compromis reușit între presiunile pentru depășirea țintei de inflație și aprecierea excesivă a leului, care eroda competitivitatea externă a României. În fine, mai menționez momentele dificile din octombrie 2008, în urma falimentului Lehman Brothers și întreaga perioadă de recesiune care a urmat, în care banca Națională a contribuit la menținerea stabilității monetare și financiare. În fine, cea mai recentă provocare cu care se confruntă România a fost generată de pandemia generată de virusul SARS-CoV-2, iar BNR a acționat din nou, pentru a ajuta la menținerea stabilității economiei, stabilizând piața titlurilor de stat în martie anul trecut, relaxând temporar unele reglementări pentru a stimula creditarea și reducând dobânzile, urmând, așa cum am subliniat, principii.
Nu este nicio surpriză și, de aceea, nici nu este ceva interesant în faptul că principiile corecte pe care le-a adoptat pentru a se ghida în acțiunile sale au permis băncii să reușească să-și facă cu succes datoria. Ceea ce este însă mai interesant și merită subliniat în mod deosebit este faptul că deși pe termen lung lupta pentru principii și politici corecte a reușit, fiind sprijinită legislativ de politicieni, ea a fost deseori pusă la încercări dificile în diferite momente de timp exact de politicieni.
Cineva care nu observă în detaliu activitatea băncii ar putea avea intuiția că presiunile pentru abaterea de la principii au fost mai degrabă distribuite la începutul procesului și că pe măsură ce societatea noastră a înaintat pe calea economiei de piață aceste presiuni s-au disipat. Totuși, realitatea a fost diferită. Lupta pentru păstrarea principiilor în conceperea și implementarea politicilor BNR a fost necesară în permenență și a întărit instituția. Astfel, momentele dificile în care presiunile pentru abaterea de la principii au existat, așa cum voi ilustra ulterior, și la începutul anilor 1990, cât și în unii ani foarte recenți.
În cele ce urmează mă voi concentra pe câteva astfel de momente. Ele sunt menite să arate trei lucruri. Primul este acela că între instituțiile independente politic (cum sunt, de exemplu, băncile centrale sau sistemul de justiție) și politicieni pot apărea conflicte, dar că aceste conflicte nu pot fi rezolvate prin compromisuri referitoare la principii de bază, deoarece orice concesie pune bazele pentru următoarea concesie. Al doilea lucru pe care îl arată exemplele pe care le voi da este acela că de câte ori se câștigă o luptă pentru principii, se contribuie la instituirea unei tradiții și culturi a disciplinei care permite progresul. În fine, al treilea lucru care apare evident este acela că aderarea la principii duce la creșterea prestigiului internațional al instituției și al oamenilor care activează în ea. Este în folosul cititorului să încep cu ultimul aspect, mai ales că el funcționează, într-o anumită măsură, ca o confirmare a aderării la principii, ca după aceea să dau exemple de principii care au fost sub presiune politică pentru a fi părăsite și pentru care Banca a trebuit să lupte, unii dintre protagoniști fiind chiar în situații greu de imaginat.
În birou la Horst Köhler
Am avut ocazia, așa cum am sugerat deja, fie să particip la întâlniri ale guvernatorului Isărescu cu mari personalități române sau străine, fie să joc un rol în pregătirea cu conținut profesional al unor astfel de întâlniri. Nu este nici scopul și nici spațiul necesar aici pentru a sublinia cu instanțe particulare prestigiul mare de care se bucură BNR în relația cu partenerii străini. Ce pot să spun din experiență este că în perioada 2003-2007, când am fost angajat la FMI ca reprezentant al României, mi-am dat seama o dată în plus de credibilitatea pe care o avea BNR în ochii partenerilor externi. Nu trebuie să rezulte de aici că nu exista încredere și în alte instituții românești, dar faptul că în 23 de ani, din mai multe programe de asistență începute cu FMI, România implementase cu succes doar unul scosese în evidență că BNR nu a fost niciodată una dintre instituțiile care nu-și îndepliniseră sarcinile asumate.
În anul 2000, când Mugur Isărescu a fost prim-ministru, a fost primit de directorul general al FMI, Horst Köhler, și de cei responsabili de România la FMI. De regulă, întâlnirile au loc într-o sală dedicată, după care delegația țării vizitatoare pleacă. La acea întâlnire, prim-ministrul Român a beneficiat de un tratament special: a fost invitat la masă de Köhler, unde discuția pe probleme profesionale a continuat. În îndelungata mea experiență cu FMI, pe care am avut-o în calitate de angajat al Consiliului pentru Reformă, al Ministerului de Finanțe, al FMI sau al BNR, este singurul caz pe care îl știu, și sper că nu fac aici vreo omisiune, în care directorul general l-a invitat la masă pe șeful unei delegații române și pe cei câțiva care l-am însoțit. Eu am interpretat acea atenție deosebită ca pe un semn de apreciere pe care germanul Horst Köhler l-a transmis conducătorului BNR referitor la dovezile pe care acesta le dăduse referitor la respectul față de principiile profesiei.
În birou la Alan Greenspan
Ceva similar s-a petrecut, tot în anul 2000, la sediul central al Federal Reserve Bank în SUA. Pe atunci președintele Fed era Alan Greenspan. Faptul că Mugur Isărescu a avut o întrevedere cu Alan Greenspan chiar în biroul acestuia din urmă are o semnificație puternică dacă avem în vedere că nu mulți oameni puteau
să-l întâlnească pe acesta în biroul său pe vremea când era cel mai puternic bancher central din lume. L-am însoțit pe Mugur Isărescu în calitatea mea de consilier al său, iar discuția noastră pe probleme economice a durat mai bine de o oră și jumătate.
În cercurile financiare Greenspan era numit Maestro, pentru a sugera pe de o parte combinația pe care acesta o poseda între instrucția profesională și experiența îndelungată ca bancher central, iar pe de altă parte asocierea pe care cei mai mulți din cadrul profesiei o făceau între politicile monetare și de reglementare pe care le conducea Greenspan și prosperitatea din întreaga perioada de când acesta preluase mandatul de președinte al Fed.
Au fost două motive pentru care Mugur Isărescu a dorit să se vadă cu Greenspan. Unul este aproape evident și se referă la evaluarea marilor trenduri din economia globală. Într-un articol scris acum aproape 10 ani îmi aminteam, probabil mai în detaliu decât mi-aș aminti acum, că „una dintre întrebările pe care le-am pus a fost despre evoluția ratei de schimb dintre euro, monedă ce abia apăruse în 1999, și dolar. Maestro ne-a spus că, pe termen lung, moneda mai puternică va fi aceea care va fi sprijinită mai bine de productivitate. De acord, dar unde va crește productivitatea mai repede? … În termeni diplomatici, dar contrar viziunii liderilor europeni de la acea vreme, șeful FED-ului ne-a explicat de ce convergența productivităților în țările zonei euro are șanse mici să apară. S-a referit atât la factori culturali cât și la factori tehnologici și economici. Nu reiau argumentele referitoare la cultură, deoarece le-a prezentat chiar el în octombrie 2011 într-un articol din FT („Europe’s crisis is all about the north-south split“,
6 octombrie). Pe scurt, în acel articol a spus că nordul zonei euro are cultura investițiilor pe termen lung, mai degrabă decât consumul imediat, în timp ce sudul are mai degrabă cultura consumului excesiv. Aceste diferențe culturale, alături de alți factori, fac necesară o uniune politică și fiscală în zona euro, dar în același timp se pot dovedi și obstacole în calea ei.“
Al doilea motiv pentru care Isărescu a dorit să îl vadă pe Greenspan este deoarece știa că acesta îmbrățișează filosofia libertariană. „Mergem la un guvernator libertarian“, mi-a spus Isărescu în seara de dinainte. Din această perspectivă, în înțelegerea mea întâlnirea a avut loc nu neapărat cu guvernatorul Greenspan, ci cu economistul Greenspan, care deja servise ca guvernator sub trei președinți: Ronald Reagan și George H. W. Bush (republicani) și Bill Clinton (democrat). Toți trei au avut puternice elemente liberale în politicile lor. Ca prim-ministru, Mugur Isărescu se confrunta, pentru prima și singura dată de atunci, direct cu problemele guvernului. Interesul lui pentru o discuție pe principiile liberale era legitim, pentru că în atenția sa intraseră, prin fișa postului, ca să mă exprim astfel, mai mult ca oricând problemele practice ale redistribuirii, ale extragerii de rente, sărăcia etc. Citez din nou din articolul scris acum aproape 10 ani dedicat acelei întâlniri, din același motiv, și anume că e mai aproape în timp de întâlnirea de atunci: „În discuția cu noi însă, cel mai puternic bancher din lume a pus accentul pe inovare și pe piața muncii, subliniind beneficiile care vin de la filozofia liberală privind reglementarea. Sprijinea opinia că rigiditatea pieței muncii din Europa va împiedica zona euro să utilizeze rezultatele inovării în măsura în care le va utiliza economia americană, bazată pe o piață a muncii mult mai flexibilă. Flexibilitatea diferită a piețelor muncii se va vedea în diferențele de randamente ale investițiilor. La rândul lor, acestea se vor transfera în diferențe de productivitate, care, în final, se vor reflecta în diferențe de creștere economică. Pe această bază, euro trebuia să rămână slab în raport cu dolarul american. Mai mult, diferența dintre zona euro și SUA în aceste privințe este valabilă și în interiorul zonei euro: între nord, mai asemănător cu SUA, și sud, mai asemănător cu Europa. Din această perspectivă euro avea o slăbiciune.“
În fine, poate ar trebui să subliniez o afinitate pe care cred că cei doi guvernatori – Isărescu și Greenspan – o aveau pentru modul în care se poate împleti informarea făcută de principii cu cea făcută de judecata circumstanțelor. Nu-mi aduc aminte ca acest subiect să fi fost abordat în acea discuție, dar poate fi documentat prin modul în care cei doi s-au raportat la atitudinea pe care un bancher central trebuie să o aibă în legătură cu comunicarea publică referitoare la fenomenul unui boom alimentat de euforie.
În cartea sa din 2007 (The Age of Turbulence: Adventures in a New World), Greenspan spune că în 1996 a încercat să se opună boomului prețurilor acțiunilor, care s-a spart în 1999. Greenspan scrie că împreună cu Bob Rubin (pe atunci ministru de finanțe) „eram cumva îngrijorați. Prețurile acțiunilor începeau să încorporeze anticipații așa de exorbitante că nu puteau să fie vreodată realizate“ (Greenspan, 2007, p. 174). Problema pe care au discutat-o Greenspan și Rubin a fost dacă să vorbească public despre boomul acțiunilor sau nu. Au apelat la principii și la judecarea lor în context. Rubin credea că există trei principii pentru care un ministru de finanțe nu trebuie să vorbească în public despre boomul prețului acțiunilor: incertitudinea referitoare la supra/subevaluarea unei piețe (adică existența sau inexistența boomului); imposibilitatea de a lupta împotriva pieței; și imposibilitatea de a decide dacă știi mai mult decât alții.
Greenspan credea însă că încercarea de a evita un boom era coerentă cu misiunea noastră (a Fed – nota mea) și că era misiunea noastră să încercăm“ (Greenspan, 2007, p. 179). Fed a crescut rata dobânzii, dar piața nu a reacționat și boomul a continuat. Concluzia lui Greenspan a fost aceea că „Fed-ul nu operează într-un vacuum. Dacă am fi crescut ratele (ratele dobânzilor – n.n.) și am fi dat ca motiv că vrem să strunim piața acțiunilor, s-ar fi provocat o furtună politică. Am fi fost acuzați de lovirea micilor investitori, de sabotarea pensionării oamenilor“ (Greensapn, 2007, p. 178) … Bob Rubin avea dreptate: nu poți spune când o piață este supraevaluată, și nu poți lupta împotriva forțelor pieței … și noi nu am mai încercat niciodată (sublinierea mea) să strunim prețurile acțiunilor“ (Greenspan, 2007, p. 179).
Există o importantă lecție în exemplul dat de Greenspan: dacă un bancher central nu se poate opune pieței, și dacă este imposibil de știut când o piață este supraevaluată, iar starea generală este de încredere nelimitată și automulțumire, atunci dacă avertizezi riști să nu te audă nimeni, iar dacă acționezi riști să fii acuzat că limitezi veniturile oamenilor. În fapt, publicul dorește să fie ajutat în momentele dificile, dar nu admite ca vreo autoritate să întrerupă un boom economic.
BNR știe această lecție, dar a considerat că este de datoria sa să vorbească despre boomul din anii 2006-2008 de pe piața imobiliară din România. Avertismentul a venit prin mai multe voci, inclusiv cea a guvernatorului. Ca și în cazul lui Greenspan, s-au primit doar critici și dezaprobări.”
Citiți continuarea săptămâna viitoare
LUCIAN CROITORU - scurt CV
►Facultatea de Planificare și Cibernetică Economică, Academia de Studii Economice, București.
►Consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR.
►Profesor universitar la Facultatea de Relații Economice Internaționale, ASE.
►Consilier principal al directorului executiv al Constituenței din care face parte România la Fondul Monetar Internațional în perioada 2003-2007.
►Membru în Consiliul Academic al Institutului Hayek România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu