Disputele pentru apă între state vecine nu sunt noi. O criză a apei care tinde să devină globală va amplifica probabil tendința. Mai grav este când vecinii sunt state puternice. O astfel de situație este cea dintre Rusia și Ucraina.Peninsula Crimeea, teritoriu ucrainean anexat cu forța de Rusia în 2014, se transformă dintr-o perlă a Mării Negre într-un deșert deoarece principalul acces la apă dulce, un canal care vine din Ucraina, este blocat de autoritățile ucrainene.
Criza apei din Crimeea se agravează de la an la an, ceea ce pune presiuni politice și financiare pe guvernul de la Moscova. La acestea se adaugă acum și presiunile economice create de pandemie în Rusia și de sancțiunile occidentale, care fac aproape imposibile investițiile mari în peninsulă, și scăderea popularității președintelui Vladimir Putin.
În acest context, au reînceput schimburile de focuri în estul Ucrainei dintre armata ucraineană și soldații separatiști sprijiniți de Rusia.
În alte părți ale lumii, relațiile dintre Tadjikistan și Uzbekistan s-au înrăutățit după ce Tadjikistan a hotărât să construiască, cu ajutorul Chinei, barajul Rogun, care ar putea pune în pericol prețioase culturi de bumbac din Uzbekistan. De asemenea, barajele construite în China pe fluviul Mekong oferă acestei țări control asupra apelor care curg în Laos, Myanmar, Thailanda, Cambodgia și Vietnam, care depind de ele pentru agricultură, pescuit și hidroenergie.
În Africa, construirea unui uriaș baraj de către Etiopia pe un afluent împortant al Nilului ține ca pe jar Egiptul. Iordania, o insulă de pace în Orientul Mijlociu, se confruntă cu o criză a apei din ce în ce mai gravă exacerbată de secetă, epuizarea rezervelor de apă subterane, de populația în creștere și de consumul de apă din Israel și Siria.
În India, o putere nucleară, disponibilitatea apei per capita s-a prăbușit de la 5.200 de mc pe zi în 1951 la 1.500 mc în 2011 și va ajunge la 1.140 mc în 2050. În UE, conflictele majore din cauza apei sunt improbabile, însă devin evidente pagubele economice provocate de secetă.
Un studiu publicat în revista Environmental Research Letters arată că pierderile cauzate de valurile de căldură și secetă culturilor s-au triplat în ultimii 50 de ani. Un alt studiu a găsit că secetele recente din Europa sunt cele mai grave din ultimele două milenii. În ultimii 20 de ani, Europa centrală a trecut prin șase secete și valuri de caniculă.
Cea mai apropiată sursa de conflict ar putea fi Crimeea. Acolo, criza de apă din ce în ce mai profundă subțiază finanțele guvernului rus și crește presiunea asupra Moscovei de a-și îndeplini promisiunile pe care a făcut-o atunci când a ocupat ilegal peninsula, recunoscută internațional ca teritoriu ucrainean, se arată într-o analiză a emerging-europe.com. De câteva luni, orașele din Crimeea ocupată de ruși își raționalizează apa. În cea mai mare parte a regiunii, autoritățile furnizează apă doar șase ore pe zi: trei ore dimineața și trei ore seara.
Această criză datează din 2014, când Crimeea, aflată deja sub ocupația rusă, a ales printr-un referendum să devenină o provincie a Federației Ruse. Autoritățile ucrainene au blocat ulterior Canalul Crimeii de Nord, care asigura peste 85% din alimentarea cu apă a peninsulei.
Crimeea a fost întotdeauna o regiune aridă, cu relativ puține precipitații. În anii 1950, doar 155 din 926 de așezări aveau acces consistent la apă potabilă. Acest lucru a determinat autoritățile sovietice să înceapă construirea Canalului Crimeea în 1957. Finalizat în 1971, canalul a adus apa din lacul Kahkovka din sudul Ucrainei, alimentat de Nipru. După căderea URSS, întreținerea canalului a fost neglijată și, până în 2013, debitele de apă au ajuns la doar o treime din nivelurile anilor 1980. Cu toate acestea, situația nu a devenit critică până când canalul nu a fost complet blocat în 2014. Pentru Ucraina, blocarea cursului a fost una dintre puținele metode pe care o putea folosi pentru a pune presiune pe Rusia.
Deși ministerul de externe ucrainean afirmă că „autoritățile de ocupație rusești din Crimeea solicită apă pentru dezvoltarea accelerată a întreprinderilor și facilităților militare“, această explicație nu pare întemeiată. Potrivit adjunctului ministrului de externe al Ucrainei, Emine Dzheppar (ea însăși originară din Crimeea), în prezent există 32.500 de soldați ruși staționați în Crimeea.
Chiar dacă Rusia ar aduce acolo 100.000 de militari, aceștia ar reprezenta o fracțiune din populația peninsulei, care a crescut la peste trei milioane de la secesiune. În schimb, blocada ucraineană poate fi văzută ca o tactică de creștere a costurilor administrării Crimeii de către Rusia. Tactica a fost eficientă: potrivit fostului șef adjunct al Băncii Centrale a Rusiei, Serghei Aleksașenko, primii cinci ani de ocupație au costat Rusia 1.5000 de miliarde de ruble (23 miliarde de dolari în 2019). Suma este echivalentă cu trei ani de cheltuieli pentru asistență medicală ale statului rus. Imaginile din satelit din 2018 arată o creștere a deșertificării în regiunea deja aridă, în special în stepele centrale și nordice.
Producția agricolă a scăzut, iar culturile care cer consum intens de apă, cum ar fi orezul, au dispărut. În 2014, erau cultivate doar 17.000 de hectare de teren, comparativ cu 140.000 de hectare în anul precedent și 400.000 în era sovietică. Condițiile meteo de anul trecut au agravat criza. A fost cel mai uscat an din ultimii 50 de ani în Crimeea. Acest lucru a secat și mai mult sursele alternative de apă dulce, cum ar fi lacurile mai mici și apa subterană. Pe 1 martie, Arsen Avakov, ministrul afacerilor interne al Ucrainei, a declarat că „Ucraina nu va furniza apă Crimeei până când aceasta nu se va întoarce la Ucraina“.
Secretarul permanent al Rusiei la Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a calificat blocarea canalului de către Ucraina drept o „încercare de genocid“ - deși conform Convențiilor de la Geneva responsabilitatea furnizării de apă către un teritoriu ocupat este suportată de către ocupant. Autoritățile ruse susțin că criză poate fi depășită în cinci ani. Rusia derulează în Crimeea proiecte de forare la mare adâncime pentru a găsi apă dulce. De asemenea, este avută în vedere o uzină de desalinizare a apei de mare. Dar toate acestea cer bani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu