De douăzeci și doi de ani și jumătate, lună de lună, Institutul de Statistică măsoară inflația și comunică rezultatele. Cel mai recent comunicat a fost publicat săptămâna trecută, cuprinzând datele lunii martie. Trei sunt lecțiile principale. Merită să fie detaliate.Prima lecție: rata inflației pe 12 luni, din aprilie 2012 până în martie 2013 inclusiv, e încă mare: 5,25 la sută. Iar când spun mare iau în calcul împrejurările actuale. Diferite, desigur, de anul 1993, când România a avut cea mai mare inflație de după decembrie ’89 – 300 la sută. Economiile populației au fost puternic depreciate. De atunci, prețurile au parcurs un proces alternativ, când în sus, când în jos, mișcarea lor fiind tot mai înceată: de la 300 la sută în 1993 la 1,79 la sută în mai 2012. Pragul de 1,79 la sută, din mai 2012, a impus un nou reper. La acest nivel, mișcarea prețurilor a înregistrat cea mai bună performanță. Aici ar trebui să revină și să rămână inflația noastră. Așadar, când spun că inflația pe 12 luni din martie, de 5,25 la sută, e mare o raportez la nivelul de 1,79 la sută din mai 2012 și nu la cel de 300 la sută din anul 1993. Un alt termen de comparație, poate cel mai semnificativ, îl constituie datele din celelalte 26 de țări din Uniunea Europeană. Dacă în mai 2012, România avea una dintre cele mai bune rate pe 12 luni din Uniunea Europeană, în martie 2013 ocupă ultimul loc.
A doua lecție: inflația s-a transformat totuși în dezinflație. Mai 2012 fusese ultima lună a unui ciclu de dezinflație început în iunie 2011. Exact 12 luni de dezinflație neîntreruptă. Apoi a urmat un ciclu scurt, de 7 luni, de inflație: de la 1,79 la sută la aproape 6 la sută. După care a început actualul ciclu de dezinflație: 5,97 în ianuarie, 5,65 în februarie, 5,25 în martie. Să sperăm că va fi un ciclu lung.
A treia lecție: în martie, România a înregistrat o mișcare a prețurilor optimă. Fără șocuri, fără salturi mari, fără creșteri sau descreșteri disproporționate. O rată lunară de 0,04 la sută într-o lună este ceea ce ne-am dori să vedem lună de lună.
După ce timp de douăzeci și doi de ani și jumătate, din noiembrie 1990, comunicatele Statisticii au tot adunat creșteri de prețuri, care au crescut fie cu viteze de corecție, fie cu viteze de ajustare, în martie 2013 am văzut nava inflației plutind în ape liniștite. Firește, nu era o noutate. Din 2009, pe fondul crizei, timp în care au fost acționate numeroase frâne, care au ținut în loc când corecția, când ajustarea, am avut chiar și luni cu rate negative. Adică scăderi de prețuri.
Mai aproape de adevăr este rata pe 12 luni. Motiv pentru care și BNR ține încă sus rata dobânzii de politică monetară. Mai cu seamă că ne dă dureri de cap și climatul inflaționist. În această conjunctură, milioane de oameni necăjiți își fac socoteli disperate cât timp trebuie să muncească ei pentru a-și putea cumpăra un aragaz, o mașină de spălat, un frigider sau un televizor. Automobilul continuă să fie inaccesibil pentru o mare parte a populației, iar construirea unei case rămâne un vis pentru prea mulți. De ce, atunci, nu ne descotorosim cât mai grabnic de această năpastă? De ce nu forțăm ritmul dezinflației? Ca să ne descotorosim repede de inflație ar însemna să ne descotorosim tot atât de repede de cauzele creșterii prețurilor. Și să grăbim reformele.
Ce ar însemna grăbirea reformelor? Întâi și întâi punerea în funcțiune a tuturor ceasurilor din turnul pieței. Și nu doar a câtorva. E drept, mai sunt de făcut și corecții. Apoi, sunt încă mari costurile de producție. Salariile directe, așa aici cum sunt, n-au încă susținerea necesară din partea productivității muncii. Astfel de probleme exercită o continuă presiune asupra prețurilor. Unicul lor curs nu poate fi decât în sus. Pentru că prețurile, fie că vrem, fie că nu vrem, ne aduc în fața unei oglinzi și ne obligă să privim. În oglindă, economia se vede așa cum este, cu tarele moștenite de dinainte de 1990; și cu cele dobândite de atunci încoace.
0 comments :
Trimiteți un comentariu