De ce se sperie companiile din Franța de amenințarea naționalizării: istoria capitalismului poartă amprenta intervenției statului în protejarea intereselor publice

Când constructorul sud-coreean de vapoare STX, puternic îndatorat, a anunțat la începutul acestei luni că vrea să-și vândă șantierele navale din Franța, sindicatele au cerut naționalizarea acestora. În luna noiembrie a anului trecut, ministrul reînnoirii industriale Arnaud Montebourg, tot la presiunea publicului, a evocat posibilitatea naționalizării temporare a uzinei siderurgice Florange dacă aceasta ar fi fost închisă de grupul indian ArcelorMittal.

Curentul care pledează pentru na­ționalizare ca formă de intervenționism al statului în in­dustrie este puternic și înră­dăcinat în istoria recentă a Franței. Chiar dacă autoritățile franceze au recurs la naționalizare ca salvare mai ales în cazul societăților care asigurau servicii pu­blice esențiale și mai rar în cazul între­prinderilor individuale, presiunile sindi­catelor ca statul să intervină mobilizează de obicei guvernul, care, la rândul lui, pune presiuni pe angajator pentru găsirea unor so­luții viabile.

Susținătorii naționalizărilor temporare argumentează că puterea publică poate salva elemente ale aparatului productiv înte-grându-le în „aparatul economic al statului“, scrie Le Monde.

Tradiția naționalizărilor franceze își are rădăcinile în secolul al XIX-lea. Atunci, în timpul revoluției feroviare, investitorii și întreprinzătorii au înființat companii pentru a profita de o lege din 1842 care permitea concesiunile feroviare și au apelat la bursă și la bănci pentru finanțare. Bula s-a spart în timpul crizei financiare și politice din 1846-1848. Șantierele au fost înghețate, investitorii au fost ruinați, iar majoritatea companiilor au fost lichidate.

Statul a scos căile ferate din criză

Statul a intervenit de urgență pentru salvarea unora dintre companii, considerate mai importante. Cinci dintre ele au fost puse sub sechestru, iar Compania de căi ferate Paris-Lion a fost naționalizată. Când situația economică și politică s-a detensionat, afacerile au fost date în concesiune. Statul nu a intervenit însă, din cauza filosofiilor liberale dominante și a lipsei mijloacelor financiare, pentru a salva companiile lovite de rece­siunea din 1846-1851, fără a organiza relan­sarea sistemului de credit prin intermediul Băncii Franței și crearea mai multor bănci de discount semipublice.

Dezbaterile privind naționalizarea în fața intereselor capitaliste s-au reluat odată cu revenirea la putere a republicanilor, în 1877. În 1879 mai multe concesiuni feroviare din zonele centrale și vestice care nu-și puteau finanța bugetul deoarece funcționau în regiuni slab industrializate, cu trafic de pasageri și marfă modest, au fost comasate, printr-o lege emisă în 1878, sub numele Căile Ferate ale Statului. Când a venit la conducerea consiliului de miniștri, în 1882, Léon Gambetta a militat pentru neînnoirea contractelor de concesiune și naționalizare. Dar premierul și-a schimbat poziția când coaliția de stânga s-a orientat spre centru. Ca urmare, companiile de căi ferate nu au devenit companii publice.

Aceste exemple disting între națio­nalizarea ca mijloc de salvare și naționa­li­zarea ca ideologie, dar numai pentru serviciile de interes public. Nici Republica Radicalilor nu a abuzat de naționalizări. Autoritățile de atunci au reușit să găsească o cale de mijloc printre urgențele care s-au succedat între cele două războaie, când transportatorii s-au confruntat cu deficit de finanțare și datorii îngrijorător de mari.

Transportul transatlantic și aviația, sub pavilionul statului

În 1933, Casa de Economii și Consem­națiuni a venit discret în ajutorul Companiei Internaționale de Cușete, care se scufunda sub presiunea crizei economice mondiale. Astfel s-a impus societatea de economii mixtă  - o societate anonimă la care capitalul este deținut în cea mai mare parte de o autoritate publică – ca mijloc de salvare prin care s-a reușit evitarea intervenționismului și etatismului. Această formă de implicare a luat locul sectorului privat, înăbușit de concurență și mediul de afaceri în continuă schimbare.

Tot în 1933, în plină depresiune eco­no­mică, impozanta Companie Generală Trans­atlan­tică este salvată în numele apărării pavilionului național, iar șase companii de trans­port aerian au fost regrupate sub stindardul Air France. Statutul de societate de economii mixtă a fost ales în ambele cazuri. Tot prin criză s-ar putea explica naționalizarea din 1938 a companiilor feroviare private, care se confruntau cu datorii uriașe și scăderea traficului. Legea care a permis aceasta a fost negociată de guvern cu patronii societăților în cauză. Astfel a luat ființă Societatea Națională a Căilor Ferate Franceze (SNCF), de asemena o societate de economii mixtă, care a rezistat până în prezent.

Până la cel de-Al Doilea Război Mondial, statul francez nu a recurs la naționalizări de salvare decât în beneficiul companiilor care asigură servicii publice esențiale. Niciodată statul nu a intervenit în industrie pentru a salva uzinele.

Totul s-a schimbat odată cu venirea marii crize a petrolului. În 1978 Franța a intervenit financiar pentru salvarea producătorilor de oțel Usinor și Sacilor, puternic îndatorați din cauza proiectelor de modernizare și dependenți de credite de la stat. În schimb, aceștia au cedat două treimi din capital statului. Până în 1983, guvernul a ajuns să dețină în totalitate grupurile. În 1986 acestea au fuzionat, iar entitatea nou creată a fost privatizată în 1995.

Marine Le Pen cere naționalizarea băncilor care nu finanțează economia

„Naționalizarea temporară a băncilor” care nu-și joacă rolul de finanțatori ai economiei reale ar putea fi necesară pentru relansarea economiei, a declarat Marine Le Pen, președintele Frontului Național, o formațiune politică legendară din opoziția franceză.

„Băncile nu joacă, iar politicile sunt atât de lipsite de putere încât nu pot forța băncile, pe care le salvăm cu regularitate, să acorde împrumuturi economiei reale. Este scandalos”, a afirmat Le Pen într-o emisiune televizată a postului France 5.

Ea a explicat că Banca Centrală Europeană finanțează băncile la dobânda de 1%, dar băncile preferă să păstreze fondurile în loc să le injecteze în economie. Le Pen dă exemplul Marii Britanii, unde prin naționalizarea mai multor bănci s-a colectivizat riscul, dar s-au privatizat profiturile.

În Franța, băncile fac profit pentru ele, dar când pierd statul trebuie să intervină cu ajutoare.

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Bogdan Cojocaru