După patru ani de criză sistemul bancar se află în plin viraj spre o formulă de business care să-i asigure adaptarea la noua realitate economică și implicit continuitatea: toate băncile sunt presate să-și reamintească mecanismele de finanțare prin forțe proprii, independent de sprijinul grupurilor internaționale din care fac parte, să selecteze și să-și prioritizeze segmentele de piață pe care le vizează, să-și adapteze infrastructura și costurile de operare la capacitatea actuală de a genera venituri și, nu în ultimul rând, să recunoască valoarea reală a garanțiilor pe care se bazează și șansele de a mai recupera anumite credite. Procesul de transformare este însă un scop în sine și nici nu se mai poate prelungi prea mult, ținta crucială fiind revenirea sistemului la o producție de credite noi care să antreneze un cerc virtuos la nivelul întregii economii.Băncile au închis de la începutul crizei aproape 1.000 de sucursale și agenții (peste 14%), și-au redus personalul cu 11.000 de oameni (peste 15%). Multe au reușit să-și mențină profitabilitatea operațională, însă aceasta nu s-a dovedit îndeajuns pentru a absorbi șocul creșterii ratei creditelor neperformante până la aproape 20%, de la numai 6% în 2009. Este de discutat însă în ce măsură chiar politica de dobânzi a băncilor comerciale și a BNR a contribuit la deteriorarea masivă a calității portofoliilor de credite prin impulsurile negative induse în economie în 2009 – 2010.
Digerarea neperformantelor a devenit astăzi cea mai mare provocare pentru sistemul bancar, mai ales că semnalele din piață arată că încă nu a fost atins vârful acumulării de credite cu șanse minime de recuperare sau chiar zero. Administrarea unor portofolii de credite proaste care au ajuns să însumeze miliarde de euro absoarbe o mare parte din energia și capacitatea funcțională a mai multor bănci. În plus, costul provizioanelor care nu a contenit să crească în ultimii ani se transferă mai devreme sau mai târziu în prețurile serviciilor și produselor vândute clienților. Nu în ultimul rând, stigmatul unei rate de neperformanță de aproape 20% pune sistemul bancar românesc într-o lumină proastă în context regional, putând antrena prime de risc suplimentare pentru finanțările noi.
Oricum robinetul finanțărilor de la băncile-mamă s-a tot strâns în patru ani de criză, iar în unele cazuri de-abia mai picură. Din ce în ce mai multe bănci din România sunt nevoite să uite de rețeta de succes de până în 2008 - bani ieftini din afară peste care adăugau marje consistente - și să revină la lecția de bază a adevăratei intermedieri bancare. Adică să mobilizeze resurse pe cont propriu și în principal de pe piața locală, din care să acorde mai departe finanțări în economia locală, totul într-o ecuație de costuri și câștiguri care să asigure un business sustenabil și destul de eficient pentru ca acționarii să se simtă motivați să vină mai departe cu capital. Iar băncile care se dovedesc mai iscusite pot avea acces și la finanțare externă, dar nu prin canalul băncii-mamă ca pe vremuri, ci pe cont propriu.
Chiar dacă eforturile de echilibrare a raportului dintre credite și depozite au început să se vadă în ultimele luni, pe segmentul de valută rămâne un dezechilibru de circa 120%. Din păcate, echilibrarea se realizează inclusiv ca urmare a producției slabe de credite noi care cu greu acoperă rambursările.
Fundamental, capacitatea pieței locale de a acumula economisiri în euro este limitată, chiar și economisirea în lei dă semne de oboseală, așa încât băncilor le va fi foarte greu – dacă nu chiar imposibil în cazul unora dintre ele – să renunțe complet la susținerea financiară a băncilor-mamă din străinătate.
Rămâne de văzut care va fi rezultatul inițiativelor mai multor bănci mari precum Raiffeisen, UniCredit Țiriac Bank, BRD și BCR de a lansa emisiuni de obligațiuni care să le sporească gradul de autonomie financiară. De asemenea, s-a intensificat utilizarea liniilor de credit de la instituții financiare internaționale precum BEI, BERD sau Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.
Aceste finanțări noi trebuie să resusciteze producția de credite, însă piața se află în fața unei alte dileme: BNR a tot strâns șurubul creditării în euro, însă costul finanțării în euro rămâne mult mai atractiv decât în cazul leilor. Așadar, o dublă constrângere: accesul la finanțare în euro este îngreunat de restricțiile de tip prudențial introduse de BNR în timp ce creditele în lei sunt dificil de asumat din cauza costurilor greu de acoperit de rentabilitatea unui business în actuala conjunctură economică.
Sunt pregătite băncile pentru transformarea de paradigmă? Se găsesc destui investitori de retail și corporate care să-și pună banii în obligațiuni emise de bănci? Când vor scăpa bancherii de spaima insolvențelor și vor avea mai multă încredere să finanțeze proiecte ale antreprenorilor? Ce semnificație are pentru piața bancară îndepărtarea orizontului de adoptare a euro? Cum se poate consolida autonomia sistemului bancar autohton și cum pot fi diminuate riscurile de contagiune la eventuale noi șocuri din zona euro?
Sunt întrebări la care răspund astăzi și mâine lideri ai industriei bancare reuniți la a doua ediție a ZF Bankers Summit. Evenimentul este realizat cu sprijinul RBS Bank, alături de Raiffeisen Bank, Vodafone, Romsys, Marfin Bank, CEC Bank, Bancpost, Opel și CITR, precum și cu sprijinul EximBank, Deloitte și TransFond.
0 comments :
Trimiteți un comentariu