Diferența dintre patrimoniu și proprietate la noul impozit pe construcții

Se vorbește zilele acestea că legiuitorul a greșit atunci când a stabilit baza de impunere a impozitului pe construcții (introdus prin OUG nr. 103/2013) întrucât s-a referit la

construcțiile care se află în patrimoniul contribuabilului

și nu la

clădirile care se află în proprietatea aceluiași contribuabil.

De data aceasta sunt de părere ca, din perspectica tehnicii legislative și a tehnicii fiscale, Guvernul a procedat în mod corect. Nu discut aici oportunitatea introducerii unui astfel de impozit.

În primul rând legiuitorul a dorit în mod expres să cuprindă în baza de impunere a noului impozit pe construcții doar acele construcții care nu se află în proprietatea contribuabililor stabiliți pentru acest impozit. „

Orice persoană care are în proprietate o clădire

” plătește impozitul pe clădiri, în timp ce sunt obligate la plata impozitului pe construcții „

persoanele juridice

”, de principiu.

Plecând de la jurisprudența Curții Constituționale cu privire la dubla impunere (taxa clawback din industria Pharma nu cuprinde TVA), Guvernul a stabilit în mod expres că se plătește impozit pe construcții doar pentru acele construcții asupra cărora nu se plătește impozit pe clădiri. Evitarea dublei impuneri întrucât aceeași bază de impunere nu poate fi sancționată fiscal de două ori. Or, cum impozitul pe clădiri se plătește inclusiv de contribuabilii impozitului pe construcții care au însă construcții/clădiri în proprietate, Guvernul a dorit să impoziteze alte drepturi asupra clădirilor decât dreptul de proprietate, noul impozit fiind un impozit pe dezmembrămintele (dreptul de folosință, administrare, etc.) dreptului de proprietate și nu pe proprietatea contribuabililor anume menționați. Proprietatea clădirilor se supune impozitului pe clădiri iar dezmembrămintele dreptului de proprietate asupra clădirilor cad sub incidența impozitului pe construcții.

Că nivelul de colectare determinat de baza de impunere pentru impozitul pe construcții ar trebui să fie de 10 ori mai mare decât cea gândită de Guvern, aceasta este o altă discuție care nu are nicio legătură cu patrimoniul sau proprietatea, întrucât din această perspectivă legiuitorul a dorit să impoziteze atât proprietarul construcției prin impozitul pe clădire cât și chiriașul, spre exemplu, prin impozitul pe construcții. Fiecare dintre aceștia sunt impozitați pentru valoarea pricinuită de clădire în planuri diferite: proprietarul la impozitul pe clădiri și dreptul de folosință la impozitul pe construcții. Repet, nu mă pronunț dacă din perspectivă economică această abordare este corectă sau nu, adică dacă trebuia impozitat și dreptul de folosință și nu doar dreptul de proprietate, spre exemplu întrucât aceasta este o chestiune de politică economică.

Cu alte cuvinte, în condițiile în care Guvernul a optat politic pentru extinderea bazei de impunere asupra construcțiilor, după cum se menționează în mod expres în preambulul Ordonanței, acesta a procedat corect atunci când a raportat impozitul pe construcții la construcțiile aflate în patrimoniu și nu la cele aflate în proprietatea contribuabililor desemnați să plătească impozitul pe construcții.

Aceasta nu înseamnă că impozitul nou introdus este în totalitate coerent din perspectivă fiscală, întrucât exceptează, spre exemplu din categoria contribuabililor

instituțiile publice,

în condițiile în care legea fiscală nu definește acest concept, iar alte legi învecinate cu cea fiscală vorbesc despre autorități publice. La impozitul pe clădiri, regiile autonome și societățile naționale sunt cuprinse în mod expres în categoria contribuabililor, or la impozitul nou introdus dacă luăm ca reper

autoritatea publică

, astfel cum aceasta este definită de legea contenciosului administrativ, sau

instituția publică

definită de legea finanțelor publice, putem ajunge la o concluzie diferită.

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Mădălin Irinel Niculeasa