Ideea unui prag de jos al creșterii economice, în jur de 5 la sută, a prins. Așa că este tot mai des invocată. E bine că ne dorim să avem, an de an, un PIB cu plus de minimum 5 la sută, căci altfel, fără nicio îndoială, nu vom avea în România o bunăstare reală.N-ar fi însă deloc sănătos să ne facem iluzii că punerea în mișcare a economiei românești pe coordonatele performanței, cu creșteri anuale de peste 5 la sută, va fi posibilă fără eforturi extrem de mari și fără costuri inevitabile. Nu neg, Doamne ferește, acele calcule ce arată că rezultatele visate sunt și posibile și că putem spera ca ele să apară în anii următori, în primul rând sub forma îmbunătățirii nivelului de trai. Deocamdată însă citesc comunicatul din 3 decembrie al INS, privind cifra de afaceri în comerțul cu amănuntul (pe nouă luni din acest an față de nouă luni din 2012), și văd că, în loc de creștere, avem scădere. Și dacă scade cifra de afaceri în comerț, ceea ce înseamnă mai puțini bani pe piața de consum, mai puține mărfuri cumpărate și mai puține încasări la capitolul TVA, de unde PIB de plus 5 la sută?! Și de unde mai multă bunăstare?!
Din această capcană nu vom ieși până când societatea românească nu va învăța să obțină mai mult cu bani mai puțini. Și până când nu va înțelege că un avânt economic sănătos cere mai multă eficiență și mai puțină risipă.
Necazul este că actuala criză ne-a aruncat într-un paradox: șomaj în creștere și deficit de personal calificat. Când vorbim despre cauze, toți ochii privesc într-o singură direcție. Și invocă dreptul câștigat de români începând cu 1 ianuarie 2002, de a circula fără vize, fapt ce a schimbat într-adevăr lucrurile în economia noastră. În jur de două-trei milioane de români au devenit rezidenți ai altor țări. Chiar dacă pleacă, vin, iar pleacă, cert este că pe piața muncii din România s-a rupt echilibrul, atât cantitativ, cât și calitativ, în timp ce câmpurile de căpșuni din Spania, șantierele de construcții din Israel și din alte câteva țări, companiile specializate în informatică din Canada, Statele Unite și Germania au adunat foarte mulți români. În general, se caută fie creiere, fie oameni buni pentru munci grele. Din nefericire, au plecat oameni harnici și bine pregătiți.
Dincolo însă de această realitate, pe care n-are sens s-o notăm cu minus, fiindcă mai degrabă merită un semn plus, problema numărul unu este calitatea muncii celor rămași în țară. Problemă greu de rezolvat. Faptul că, la noi, cultul lucrului bine făcut e încă o pasăre rară este un obstacol ce nu-i deloc ușor de trecut. Asta-i durerea noastră: în România se muncește, se produce, dar nu toată munca e competitivă. Se formează astfel un cerc vicios. Munca țării se soldează cu salarii modeste. La rândul lor, salariile descurajează munca. E clar, așadar, că ecuația în care încă mai este integrată relația producție-venituri-consum a expirat. A persevera în menținerea ei ar fi o mare eroare.
Vrerile noastre însă tind către mai mult PIB. Iar mai mult PIB ar însemna mai multe valori adăugate. Dar un nivel mai ridicat al produsului intern brut, obținut fără o creștere a competitivității, n-ar însemna neapărat și condiții de viață mai bune. Dacă producția de bunuri și servicii va continua să fie, în multe, în foarte multe companii, orientată prea puțin cu fața la populație și la piața de consum, scopul fiind mai cu seamă creșterea pentru... creștere, plusul de valoare adăugată nu va aduce mai multă bunăstare.
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 04.12.2013
0 comments :
Trimiteți un comentariu