La finalul anului trecut, în economie erau 5,6 milioane de contracte de muncă active, pentru care angajatorii plăteau taxele și contribuțiile sociale „la zi“, aferente unui număr de salariați de 5 milioane de persoane (având în vedere că un salariat poate avea unu sau mai multe contracte de muncă). Prin comparație cu perioada similară din 2012, statisticile Inspecției Muncii arată că a existat o stagnare a pieței muncii anul trecut: numărul de salariați a crescut cu mai puțin de 33.000 de persoane, în timp ce numărul de contracte de muncă s-a majorat cu doar 73.000.Evoluția numărului de contracte de muncă în funcție de clasificarea acestora după timpul de lucru (cu normă întreagă, de opt ore pe zi, sau cu normă parțială, care trebuie să fie de cel puțin două ore pe zi) arată o situație îngrijorătoare: peste 940.000 de contracte de muncă sunt cu timp parțial de lucru, iar 70.000 dintre acestea au fost contractele „noi“, încheiate în 2013. Situația are câteva explicații, spun analiștii: fie o parte din contractele de muncă cu normă întreagă s-au transformat în contracte cu timp parțial de lucru (pentru ca angajatorii să evite plata taxelor și contribuțiilor sociale la stat), fie noile angajări făcute de companii au fost făcute direct cu contracte cu durată parțială de lucru. De asemenea, este posibil ca unii angajați să își fi luat un al doilea job și să aibă un al doilea contract, în regim part time.
„Pe mine mă îngrozește ce se întâmplă în acest moment. Peste tot, unde se poate, ești întrebat dacă vrei să cumperi produsul cu sau fără factură. În materie de contracte de muncă, este o practică des întâlnită în rândul companiilor, mai ales pentru cele din domeniul producției, să plătească angajații cu normă întreagă pe contracte de tip part time. Știu exemplul unei firme de catering care și-a trecut toți angajații pe contracte de 6 ore pe zi și al unui lanț de saloane de coafură unde angajatele nu doar că au contracte part time de 4 ore, dar sunt plătite și la nivelul salariului minim pe economie, iar restul banilor îi primesc cash“, a explicat un expert din cadrul unei firme care oferă servicii contabile pentru companiile de pe plan local. În opinia sa, o companie, mai ales dacă e mică, „nu supraviețuiește“ dacă își plătește toate taxele și impozitele la stat, de aceea apelează, pe cât posibil, la tot felul de modalități de a evita plata taxelor.
Inspectorii de muncă nu pot sancționa munca la gri
La un salariu mediu net de 1.600 de lei pe lună (aceasta fiind valoarea salariului mediu net pe economie în octombrie 2013, potrivit INS), costul total al angajatorului pentru un salariat se ridică la 2.890 de lei pe lună (incluzând salariul net al angajatului, dar și impozitele și contribuțiile sociale aferente angajatului și angajatorului). Dacă un angajat cu salariul mediu pe economie acceptă să i se înjumătățească norma de lucru și să primească, legal, un salariu mediu net de 800 de lei pe lună (iar restul de 800 de lei să îi fie livrați sub formă de cash), costul total al angajatorului s-ar reduce la 2.189 de lei pe lună. Practic, angajatorul ar economisi aproape un sfert din costul total pe care îl are în fiecare lună cu un angajat.
„Ceea ce numim muncă la gri și care este un fenomen destul de răspândit la noi nu o reprezintă practica angajărilor pe perioadă determinată sau a celor cu timp parțial de lucru, ci faptul că se plătesc salarii minime pe contractul de muncă, iar restul se acordă sub formă de cash angajaților. Din păcate, inspectorii de muncă nu pot sancționa angajatorii aflați în această situație, de aceea rezolvarea trebuie să vină tot din raportarea făcută de angajați“, a explicat Sorina Donisa, country manager al companiei cu activități în domeniul recrutării și al închirierii de muncă temporară APT.
1,5 milioane de salariați lucrează la negru
În 2012, aproape 1,5 milioane de români lucrau fără forme legale, iar amploarea fenomenului „muncii la negru“ a ajuns să coste statul peste 4,1 miliarde de euro pe an, aceasta fiind suma pierdută în lipsa colectării de impozit pe venit și contribuții sociale pentru munca nedeclarată, potrivit unor estimări realizate de experții Consiliului Fiscal.
Deși angajatorii beneficiază de o legislație a muncii care le permite o flexibilitate mai mare din mai 2011 (când s-a adoptat noul Cod al muncii) încoace, iar inspectorii de muncă au puteri mai mari (pot sancționa cu pedeapsa cu închisoarea administratorii firmelor care au mai mult de 5 angajați la negru), fenomenul muncii la negru sau la gri nu s-a redus semnificativ. Nivelul mare de taxare pe salariu (ca să primească un angajat 1.600 de lei net pe lună, statul trebuie să încaseze peste 180% din valoarea acestei sume din impozite și contribuții), dar și creșterea salariului minim pe economie (de la 700 la 800 de lei brut în 2013 și de la 800 la 900 de lei brut pe lună până la finele lui 2014) determină angajatorii care vor să evite plata taxelor să apeleze la practici ilegale pentru a-și menține afacerile pe linia de plutire.
Totuși, cei care intră în câmpul muncii primesc de cele mai multe ori propunerea de a semna contracte pe o perioadă de câteva luni, care în cazurile fericite se mai prelungește.
„Majoritatea clienților noștri sunt companii multinaționale care apelează la muncă temporară, având o perioadă clară pentru care vor să închirieze angajați. Majoritatea contractelor pe care le semnăm încep de la o perioadă de șase luni, dar se prelungesc majoritatea pentru o perioadă de 12 luni“, a mai spus Sorina Donisa de la APT.
Cum stăm în raport cu alții
Cu o rată de 16% contracte cu timp de lucru parțial din totalul contractelor de muncă din economie, România se află totuși sub media europeană, având în vedere că 19,9% din angajații statelor UE aveau contracte cu timp parțial de muncă în 2012.
Germania, cea care a inventat acest regim de muncă în Europa, are o rată de 26% de angajați cu timp parțial de lucru, iar Polonia una de doar 7,8%, potrivit Eurostat.
Franța are o rată de 18%, iar Italia 17%.
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 10.01.2014
0 comments :
Trimiteți un comentariu