Ca să tragă de timp cu reforma companiilor de stat, o vacă de muls pentru toți cei care sunt la putere, în 2011 guvernarea Boc/PDL și președintele Traian Băsescu au venit în fața FMI cu ideea unui management privat, care să preia conducerea acestor companii, să le izoleze de interferența politică, să le reducă pierderile, arieratele, să stopeze drenarea banilor către buzunarele găștilor politice și într-un final să le pregătească pentru privatizare, fie prin vânzarea directă către un investitor strategic, fie prin listarea la bursă.Eu știu că FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană, care deveniseră principalii creditori ai României prin împrumutul de 20 de miliarde de euro de la începutul lui 2009, nu au fost încântați de această propunere, dar au dat undă verde în speranța că se va mișca ceva la companiile de stat, pe care guvernul Boc și PDL tot promiteau să le reformeze, dar nu făceau nimic.
După trei ani, această struțocămilă de administrare a companiilor de stat – membri de CA aduși din sectorul privat, dar directori executivi fie lăsați, fie aduși tot din sectorul de stat pe filieră de partid -, preluată la pachet la mijlocul lui 2012 și de guvernarea USL, a produs mai multe eșecuri decât succese, cel puțin din punct de vedere mediatic. Scandalurile de la TAROM (cearta publică dintre Dan Pascariu, președintele CA și CEO pe care l-a numit, Christian Heinzmann) și CFR (demisia lui Sorin Mândruțescu, fostul președinte al CA și ulterior demiterea de către ministru a întregului CA privat) țin capul de afiș. Viabilitatea acestui concept de management privat la companiile de stat va fi judecată mai mult prin prisma eșecurilor decât prin eventualele succese.
Problema nu este această idee, ci faptul că scoate în evidență lipsa acută a unor lideri, manageri români, fie și din sectorul privat, care să preia companii mari de stat, să le facă să meargă, să le facă campioni naționali și să le extindă în afară.
La fel ca în clasa politică, și managementul românesc duce o lipsă acută de lideri de forță, care să vrea și să poată să împingă lucrurile înainte. Este altceva când ai pe mână o companie care are o cifră de afaceri de 20 mil. euro pe an, cu 200 de angajați, versus o companie cu 500 de milioane - un miliard de euro pe an și 5.000-10.000 de angajați.
Angajarea unor firme de recrutare pentru atragerea de manageri din sectorul privat în sectorul de stat nu a scos la iveală decât nepotismul corporatist din sectorul privat. Headhunterii i-au adus ca membri în CA pe cei pe care îi aveau pe listă și cu care aveau relații de ani de zile, fie că i-au plasat în poziții, fie că au avut business cu ei în companiile lor private ca să recruteze manageri sau să nu atragă oameni către alte companii. Sunt headhunteri care primesc un „fee“ să nu recruteze oameni din anumite companii către rivali.
Nu știu cum este în străinătate, dar cel puțin în România headhunterii îți vând oamenii lor, pe cei pe care îi au în baza de date, pe cei cu care s-au intersectat de-a lungul anilor și mai puțin se chinuie să găsească oameni în piață pentru o anumită poziție.
Dacă ne uităm pe lista membrilor CA aleși în companiile care au făcut obiectul managementului privat în companiile de stat, vedem că foarte mulți sunt bancheri comerciali sau directori de investiții, foști directori de HR, auditori sau manageri din IT care ocupă poziții la filialele locale ale giganților mondiali. Pe de altă parte, mulți manageri din IT sunt mai degrabă persoane de corporate affairs, ținând legătura cu statul, cu persoanele din jurul factorilor de decizie, cum se spune, pentru obținerea de contracte.
Listele de manageri ale headhunterilor sunt destul de închise, și ajungi destul de greu acolo. În sine este foarte ușor să ajungi, trimițând doar un CV, mai greu este să fii plasat după aceea.
Ne place sau nu ne place, piața nu abundă de lideri români care pot să conducă firme mari, cu expunere publică, fie că sunt de stat, fie că sunt private. Uitați-vă cât de greu și-a găsit Banca Transilvania, numărul trei în România, un CEO. Și până la urmă tot s-a îndreptat către un străin, Omer Tetik. Interesant este că Banca Transilvania, construită de la zero de un grup de antreprenori români, nu a reușit să crească intern timp de un deceniu un grup de bancheri români care să poată să-i ia locul lui Robert Rekkers, cel care a condus mai bine de un deceniu banca din Cluj.
Un alt caz care îmi vine în minte este Bursa de Valori, care după eșecul înregistrat cu Victor Cionga, găsit și el după șase luni, s-a îndreptat către un polonez, cel care a condus Bursa de la Varșovia. Acum Victor Cionga a fost plasat de headhunteri în boardurile Hidroelectrica, și mai nou CFR.
România corporatistă produce buni manageri, dar de nivelul doi de execuție tehnică, financiară, de vânzări, de corporate affairs, și mai puțin lideri. Poate asta ține și de cultura noastră istorică, unde cei care conduc organizațiile „fac curat“ în jur pentru a nu avea rivali. În schimb, piața locală este plină de consultanți și de oameni care au ca principală calitate deschiderea ușilor în obținerea unui contract, fie la o întreprindere de stat, fie la multinațională, fie la o companie antreprenorială românească. Și membrii Consiului de Administrație sunt de fapt consultanți.
Când multinaționalele au venit în România, începând de la finalul anilor ’90, peisajul economic s-a schimbat foarte mult în bine. Multinaționalele au adus organizare, knowledge, audit, privire strategică și surse de finanțare. Foarte mulți români tineri au învățat management corporatist, cum se conduc companiile, organizat cu obiective clare, urmărite sistematic, cu ochii managementului de la centru ațintiți continuu asupra lor. Dar cu trecerea anilor și aceste organizații s-au „burghezit“, s-au creat în jurul și în interiorul lor rețele de relații, care pot fi sparte foarte greu acum. Din acest motiv și multinaționalele încep să se miște mai greu, exact ca la companiile de stat.
Nu știu ce se va alege din conceptul „management privat la companiile de stat“, dar acest lucru a scos în evidență lumea destul de închisă a managementului privat local, care se învârte în cerc, între aceleași persoane și care din păcate nu produce suficienți lideri, directori executivi cu forță, care să conducă marile firme atunci când este nevoie de ei. Exact ca în politică.
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 13.01.2014
0 comments :
Trimiteți un comentariu