Dezvoltarea tehnologiei fracturării hidraulice și a forării orizontale a pus la dispoziția Americii resurse masive de petrol și gaze de șist la care altfel n-ar fi avut acces, iar această abundență l-a încurajat pe președintele Barack Obama să promită un deceniu al gazelor naturale, iar pe mulți, în special pe politicieni, să viseze la independența energetică a țării. Însă realitatea economică și geologică sugerează tot mai mult că petrecerea nu va dura atât de mult pe cât speră majoritatea americanilor, scrie Bloomberg.În cea mai mare parte a ultimelor două secole, industria americană a petrolului și gazelor naturale și-a scos averea din formațiuni geologice poroase subterane din care hidrocarburile puteau fi scoase cu ușurință la suprafață. Cele mai bune din acele exploatări au început să sece în anii 1970, iar importurile au început să crească. Fracturarea hidraulică și forarea orizontală au permis producătorilor de petrol și gaze naturale să foreze mai adânc și în formațiuni sedimentare mai compacte, mai puțin poroase.
Problema apare dacă este analizat ritmul în care se reduce producția la aceste puțuri noi, neconvenționale. David Hughes, un veteran cu o experianță de 32 de ani la agenția de analiză geologică a Canadei, a calculat că rata medie de epuizare a exploatărilor convenționale de petrol din întreaga lume este de 5% pe an. Spre comparație, rata de epuizare a exploatărilor de petrol de șișt din câmpul Bakken din Dakota de Nord – emblematice pentru „revoluția“ gazelor și petrolului de șist din SUA – este de 44% pe an. La unele puțuri, producția scade cu 70% și chiar mai mult în primul an.
Puțurile de extracție a gazelor de șist au aceleași probleme, astfel că producătorii sunt nevoiți să sape puțuri noi pentru a compensa scăderile. Aceasta determină ceea ce Hughes și alți critici numesc eforturi neîntrerupte și nesustenabile cu cheltuieli de capital tot mai mari în căutarea unui echilibru.
„Cele mai bune locuri sunt de obicei exploatate primele, astfel că, pe măsură ce timpul trece, activitățile de forare se mută în locuri mai dificile. Puțurile costă la fel, dar produc mai puțin și de aceea trebuie să produci mai mult pentru a compensa scăderile“, a explicat Hughes. Situația se complică pentru producători dacă prețurile gazelor scad, un preț mic făcând nerentabile exploatările. La actualele prețuri, sau chiar un pic mai mari, Hughes estimează că producția de gaze de șist va continua să crească doar încă patru ani.
Pe același ton conservator, Art Berman, geolog din Houston, a cerut într-un articol publicat de Oilprice.com reevaluarea estimărilor privind longevitatea „revoluției“ șistului în SUA. „Nu am nimic contra șistului, dar să recunoaștem câteva lucruri. Producția din formațiunile de șist nu este o revoluție, ci o petrecere de pensionare“, a scris Berman.
„Revoluția“ șistului nu este în pericol, deocamdată, dar în niciun caz nu va aduce secolul gazelor naturale promis de Obama. Nici gazele de șist și nici petrolul de șist nu vor asigura SUA independența energetică. Pentru a face acest vis realitate, Statele Unite trebuie să-și diversifice sursele de energie, să facă eforturi mai mari pentru a-și crește eficiența consumului și pentru a elimina risipa de energie.
0 comments :
Trimiteți un comentariu