La patru ani după primul bailout al Greciei, sistemul bancar european nu a ieșit complet din criză, procesul de luare a deciziilor la nivelul UE este încă greoi și, mai grav, revenirea economică este prea slabă pentru a face stabile datoriile în continuare mult prea mari în raport cu standardele europene ale țărilor cu probleme. Defectele care au aruncat zona euro în cea mai cumplită criză din istoria ei nu au fost complet reparate, iar această situație, alături de pericole noi precum deflația, arată că Europa a ieșit de tot din criză doar în mintea investitorilor și a politicienilor populiști sau a celor care se culcă pe o ureche.Luna mai marchează trecerea a patru ani de când Grecia a trebuit să apeleze de urgență la ajutor financiar extern pentru a nu intra în faliment, cândva de neconceput pentru un stat membru al zonei euro, o uniune monetară din care în teorie ar fi trebuit să facă parte elita țărilor din Uniunea Europeană. Salvarea Greciei a marcat la rândul ei prăbușirea zonei euro în criză, scrie Barry Eichengreen pentru Project Syndicate, un proiect care reunește ideile celor mai titrați economiști și analiști ai momentului. Acesta, profesor de economie și științe politice la Universitatea din California, atrage atenția că problemele zonei euro sunt departe de a fi rezolvate.
Calmul a fost adus mai mult de cuvintele lui Draghi și mai puțin de acțiuni concrete
Dacă președintele Băncii Centrale Europene Mario Draghi a adus calm pe piețe promițând că va face tot ce va trebui pentru a salva euro, instituția sa trebuie acum să elimine capacitatea în exces și să accelereze inflația la 2%, altfel criza s-ar putea întoarce, consideră Eichengreen.
Economistul scrie, de asemenea, că în cei patru ani de criză UE a demonstrat că îi lipsește capacitatea de a acționa decisiv. Pentru o uniune cu 28 state membre, procesul de luare a deciziilor este greoi și lent. Interesele comune sunt greu de definit, ceea ce face dificil de atins acordurile de împărțire a greutăților. Simțul urgenței există doar în anumite sfere.
Costurile de finanțare ale țărilor-problemă sunt mici și departe de cotele de criză, însă pacienții nu sunt vindecați complet. Irlanda, Portugalia, Spania și Grecia au progresat considerabil prin reducerea costurilor muncii la nivelurile din 1999 în raport cu Germania. Problema este că nivelurile din 1999 nu sunt suficiente deoarece producătorii din aceste state au acum în față concurenți puternici din China și alte economii emergente. Italia și Franța au progresat prea puțin cu îmbunătățirea competitivității internaționale.
O altă problemă ar fi că nu este încă clar cum țările lovite de criză vor găsi cererea de care au nevoie pentru a-și reveni. Cum cheltuielile interne sunt limitate, acestea se bazează pe exporturi pentru a crește. Dar acum creșterea piețelor emergente încetinește, prin urmare piețele de export slăbesc. Exporturile Spaniei, până recent în creștere, și-au încetat avansul. „Iar Spania ar putea fi proverbialul canar de mină“, notează economistul american.
Iar BCE face prea puțin pentru a impulsiona cererea. Dacă banca centrală a zonei euro va anunța în iunie că va apela la ajustare cantitativă, adică la achiziția de active cu bani printați special în acest scop, va face doar pași mici pe acest drum doarece Draghi și echipa sa sunt reticenți în a introduce măsuri radicale care i-ar șoca pe șefii lor politicieni.
În plus, criza bancară europeană nu a fost rezolvată. Împrumuturile pentru finanțarea investițiilor fixe continuă să scadă. Testele de stres la care vor fi supuse cele mai mari bănci europene nu țin cont de posibilitatea apariției deflației, ceea ce are implicații clare: deficitele de capital ale băncilor vor fi subestimate, iar nivelurile la care li se va cere să-și ridice capitalul nu vor fi cele potrivite.
Creșterea economică este prea slabă pentru a putea face sustenabile datoriile prea mari
În același ton cu economistul american, Financial Times scrie că economiile-problemă sunt cu 6-9% mai mici decât erau înainte de criză. Rata șomajului este foarte ridicată, mai ales în Spania. Grecia este încă într-o situație foarte dificilă, iar piața creditului nu și-a revenit.
Dar, mai presus de toate problemele, datoriile au rămas foarte mari. Datoria Spaniei va fi în 2015 de 109% din PIB, potrivit estimărilor OCDE. Cea a Irlandei va ajunge la 133% din PIB, cea a Portugaliei la 141% din PIB, a Italiei la 147% din PIB, iar cea a Greciei la 189% din PIB. Chiar dacă randamentele obligațiunilor se mențin la cote reduse, iar aceste state înregistrează la nesfârșit echilibru bugetar primar, adică înainte de plata dobânzilor, creșterea PIB-ului nominal trebie să accelereze la aproape 3% pe an – iar în cazul Greciei la mai mult de atât – doar pentru a ține stabil raportul datorie/PIB. Pentru ca acest raport să scadă, așa cum ar trebui sub noile reguli bugetare din Pactul Fiscal, bugetul trebuie să fie mai auster, creșterea mai puternică sau ambele.
Creșterea PIB-ului nominal depinde, printre altele de inflație. Inflația mai accelerată ar ușura povara datoriilor, însă statele vulnerabile trebuie să-și îmbunătățească competitivitatea cu țările din miezul zonei euro, iar aceasta se poate face fie prin inflație redusă, fie printr-o creștere mai mare a productivității. În primul trimestru, inflația prețurilor de consum a fost negativă în Grecia, Portugalia și Spania. La nivelul zonei euro, inflația medie e fost de 0,7%, iar în Germania idicatorul s-a situat la 0,9%, ceea ce face ajustarea dificilă.
0 comments :
Trimiteți un comentariu