Cu excepția amenințării geopolitice de la Est, economia românească traversează o perioadă de stabilitate, însă din păcate nu este folosită pentru o restructurare și reorganizare masivă a administrației.Creșterea economică se aproprie de 4%, deficitul bugetar este la 0,5% din PIB la șase luni, iar deficitul de cont curent sub 1% din PIB, costurile de finanțare ale deficitului bugetar sunt în scădere. Însă numărul de bugetari stagnează la 1,2 milioane din mai 2012 încoace, iar cheltuielile de bunuri și servicii cresc în fiecare an.
Parcă am uitat că în urmă cu cinci ani eram în faliment dacă nu împrumutam într-o noapte 20 de miliarde de euro, adică jumătate din bugetul anual al țării, dublând stocul datoriei publice. Până nu se înrăutățește și mai mult situația din nord-est și va alunga investitorii din regiune – pentru că se vede că „pacea“ a devenit demodată, nefiind de nimeni evocată și conflictul devine tot mai acut – România are spațiu de manevră în care își poate asuma obiective mai îndrăznețe decât simpla stabilitate macroeconomică.
Însă cei 25 de ani de după Revoluție ne arată că nu am acționat decât atunci când ne-a ajuns cuțitul la os, fără planuri și obiective de care să ne ținem, fără să știm cu adevărat ce vrem – iar rezultatul este că suntem atât de amețiți după fiecare lovitură, că parcă abia așteptăm altele pentru a avea și noi un plan: să ieșim din criză.
În vara lui 2009, când prima măsură de adecvare a cheltuielilor la noul nivel al veniturilor a fost stângăcia de a da zile libere fără plată bugetarilor – o decizie pe care numai o minte de contabil fricos din Ministerul Finanțelor o putea susține –, toți vorbeau numai de excesele statului din perioada 2004-2008 și nevoia de restructurare masivă a sectorului public. De fapt, sub „atenta“ îndrumare a FMI, cheltuielile publice au crescut în 2009 și deficitul s-a dublat de la 4,8% în 2008 la 9% din PIB în 2009, când ajustarea ar fi trebuit făcută chiar din acel an. Așa că a venit 2010, când bugetul prea optimist al ministrului de finanțe Sebastian Vlădescu a fost făcut harcea-parcea de președintele Traian Băsescu. Criză, vaiete.
În iarna 2011-2012, proteste de stradă, altă criză, altă perioadă în care acțiunile erau în primul rând de stingere a focului și nu de construire a casei.
Mai departe în timp, în ’92 - ’93, ’97 - ’99, crize inflaționiste, crize valutare. Singura perioadă calmă, de creștere economică continuă între 2000 și 2008, a adus o exacerbare a deficitelor de cont current și o risipă uriașă a cheltuielilor publice, fără ca țintele publice în materie de infrastructură, educație și sănătate – cele trei mari misiuni ale guvernului - să fie atinse.
Atinse? Dar vorbește cineva din acest guvern (sau din cel anterior, sau din cel de dinaintea lui) de stabilirea unor ținte și atingerea lor pentru ca România să iasă din statutul de țară subdezvoltată?
Numai focuri de paie de trei zile în care se arată preocupați, apoi tăcere. A fost vreun ministru după șapte luni de la strigătul de disperare al doctorului de la Ploiești să vadă că starea deplorabilă a spitalului de urgență este aceeași? Există vreo reacție la faptul că noul ministru al transporturilor Ioan Rus aruncă cu larghețe un nou termen - „în toamnă“ - pentru autostrada București – Brașov?
Trebuie spus însă că tema întârzierii dezvoltării României în raport cu țările de la vest lipsește în general din discursul public local. Fascinația Occidentului funcționează mai degrabă la nivel de consum - mașini, vacanțe, haine - decât la nivel de construcție. Importăm BMW-uri, dar nu și rigorile academice din Germania, de pildă. Sau tensiunea dezbaterilor privind locul prea jos în clasamente la testele PISA. Elita acestei țări deplânge intenția populației de a susține partide așa-numite nereformiste, neoccidentale, dar este atât de depărtată de problemele și modul de trai ale unei jumătăți din populația României – și anume cea din mediul rural –, încât te întrebi cum a apărut în urmă cu 100 de ani un Spiru Haret cu obsesia sa pentru recuperarea decalajelor istorice. Nu era aceeași țară?
Noi avem nevoie de crize financiare pentru a ne aminti de criza permanentă a subdezvoltării.
0 comments :
Trimiteți un comentariu