Într-un editorial pentru Financial Times jurnalistul economic Wolfgang Münchau demontează ideea Bundesbank că prin majorări salariale s-ar revigora cererea internă a Germaniei și s-ar rezolva astfel o parte din problemele celei mai mari economii europene și ale zonei euro și propune în schimb mai multă relaxare monetară și suspendarea pactului fiscal, cel prin care statele europene s-au obligat să respecte o disciplină bugetară strictă.Când conservatoarea bancă centrală a Germaniei cere ca salariile să fie majorate mai rapid decât în trecut înseamnă că ceva este foarte în neregulă cu cea mai mare economie a Europei, scrie Münchau.
Ceea ce nu a mers bine este că aproape toți cei din Frankfurt, unde își au sediile Bundesbank și Banca Centrală Europeană, au subestimat cât de persistentă va fi inflația slabă. Rata inflației din zona euro s-a prăbușit în noiembrie, iar în iulie s-a plasat la doar 0,4%. Sancțiunile impuse Rusiei vor afecta economia europeană ținând rata inflației la niveluri scăzute și mai mult timp.
Economia italiană, una dintre cele mai mari din zona euro, stagnează din nou, iar revenirea economiei regiunii și-a pierdut din forță. Doar Spania crește vizibil, dar de la o cotă foarte joasă.
Spre deosebire, economia germană a fost puternică. Dar chiar și aici inflația rămâne mult sub ținta BCE de puțin sub 2%. Anul trecut salariile reale s-au redus cu 0,2%, potrivit unui sondaj al Biroului Federal de Statistică. Datele acestuia nu corespund cu cele din alte statistici oficiale deoarece reflectă efecte care în mod normal nu sunt incluse în statisticile privind salariile precum plata orelor suplimentare. Situația s-a îmbunătățit anul acesta, dar inflația încă nu accelerează.
Bundesbank cere acum majorarea salariilor cu 3%. Aceasta reflectă logica germană a negocierilor salariale, care se bazează pe două seturi de date – ratele inflației și creșterea productivității.
Salariile cresc în funcție de ritmul inflației plus un procent stabilit din creșterea productivității. Ideea este ca salariile reale să nu scadă niciodată și ca atât salariații, cât și acționarii să beneficieze de îmbunătățirea productivității. Ținta de 3% a Bundesbank reflectă ținta de inflație a BCE plus întreaga creștere a productivității de anul acesta. Acest calcul are trei probleme. Prima privește inflația. De ce un angajator ar trebui să-și închipuie că prețurile vor crește cu 2% când chiar BCE își ratează ținta de inflație? Inflația nu va ajunge de la 0,4% acum la 2% în cei maximum doi ani de salarii negociate prin contract de muncă. A doua problemă privește creșterea productivității, fructul din care s-ar înfrupta angajații germani dacă ideile Bundesbank vor fi realizate. Însă de ce angajatorii ar renunța de bunăvoie la beneficiile creșterii productivității dacă nu sunt obligați? Reformele de pe piața muncii din ultimii zece ani au limitat puterea sindicatelor.
Salariații țin de locul lor de muncă pentru că dacă ar rămâne fără acesta ar pierde o mare parte din venituri. Principalul scop al reformelor a fost slăbirea puterii de negociere a sindicatelor și prevenirea ca salariile să crească mai mult decât inflația și productivitatea. Moderarea majorării salariilor este o componentă a acestui sistem, nu un defect.
A treia problemă este diferența tot mai mare dintre salariile negociate oficial și cele reale. Doar 18% din forța de muncă din Germania este acoperită de sindicate, unul dintre cele mai scăzute niveluri din UE. Acordurile de la nivelul uzinei se bat adesea cap în cap cu cele negociate la nivel național. Presa a scris că unii angajatori intenționează să ocolească obligația de acorda recent stabilitul salariu minim pe economie, care va fi introdus anul viitor, prin forțarea salariaților să efectueze ore suplimentare cu plată redusă.
Pentru economiștii germani conservatori tradiționali, ratarea țintei de inflație nu reprezintă mare lucru. Ei pot trăi fericiți într-o economie cu inflație 0%. Așadar de ce Bundesbank se simte constrânsă să ceară mai mult? Hans-Werner Sinn, președintele Institutului de Cercetare Economică Ifo, crede că Bundesbank vrea să prevină va BCE să lanseze un program de ajustare cantitativă.
Oricare ar fi motivul, strategia nu va merge. În urmă cu 20 de ani mediul economie ar fi fost mult mai receptiv. Însă piața muncii din Germania s-a schimbat. Această țară, cândva autonomă din punct de vedere economic, face acum parte dintr-o uniune monetară de patru ori mai mare decât ea. Îndemnul Bundesbank la majorarea salariilor este un semn de disperare și un semnal că banca centrală a Germaniei nu este dispusă să rezolve o problemă importantă: scăderea cererii, cauzată de criza financiară, austeritatea excesivă și greșeli repetate de politică monetară.
Zona euro nu are nevoie de creșteri de salarii sau de fixarea prețurilor, ci de politici monetare expansioniste. BCE ar fi trebui să pornească în urmă cu un an achiziții masive de active. UE ar trebui să permită guvernelor să nu respecte anul acesta țintele bugetare și să suspende pactul fiscal, care ar aduce și mai multă durere bugetară începând cu 2016.
Factorii de decizie din zona euro au ajuns din nou în situația în care trebuie să facă opusul a ceea ce au promis. Stagnarea economică și inflația slabă sunt prețul pe care zona euro îl plătește pentru că nu a luat măsuri hotărâte de ieșire din criză.
0 comments :
Trimiteți un comentariu