Prizonieri în arhipelagul austerității

Opțiunea pentru austeritate adoptată de țările din UE, inclusiv de Comisia Europeană, în 2010, ne-a fost livrată mai degrabă ca o poruncă divină decât ca un rezultat al unei dezbateri democratice sau al unor analize economice credibile.

Pățania recentă a miniștrilor din guvernul francez, Arnaut Montebourg și Benoît Hamon, demiși în 24 de ore de domnii Hollande și Valls (primul ministru francez), după ce au îndrăznit să vocifereze împotriva

“stupidității rigorii bugetare”

și a “

intereselor egoiste ale Germaniei”

, este elocventă.

La conferința de presă, din 13 noiembrie 2013, cu ocazia lansării Semestrului european – procedură de coordonare

ex ante

a politicilor economice în UE – Olli Rehn, comisarul pentru afaceri economice și financiare declara:

„Prognoza noastră de toamnă de săptămâna trecută a confirmat că în Europa se vede o schimbare economică. Încrederea este în creștere și revenirea este în curs. Strategia noastră economică a ajutat la depășirea celor mai dificile momente și la stabilizarea situației. Acum trebuie să consolidăm revenirea economică”.

După aproape un, la 22 septembrie 2014, Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene, declara în fața parlamentarilor din Comisia pentru afaceri economice și monetare a Parlamentului European:

„Revenirea economică în zona euro pierde din viteză. După ceva expansiune moderată în trimestrele recente, creșterea PIB-ului real în zona euro s-a oprit în trimestrul al doilea al acestui an.”

Această oscilație între tresărire încurajatoare la vederea luminiței de la capătul tunelului și decepție la dispariția ei nu pare a se opri în viitorul previzibil.

Încăpățânarea liderilor europeni de a insista obsesiv pentru politici severe de austeritate, simultan în toate țările, în ciuda dovezilor clare că reprezintă soluții greșite pentru rezolvarea crizei a fost, nu în ultimul rând, un semnal alarmant pentru democrație. Au fost ignorate nu numai opiniile majorității cetățenilor europeni, supuși unui tratament dur de strângere a curelei, dar și acelea ale majorității mediului academic economic.

Impunerea politicilor de austeritate pe timp de recesiune și respingerea remediilor de tip keynesian (în special impulsul fiscal) au fost argumentate în mai multe feluri:

1.

Austeritatea stimulează încrederea investitorilor

care, bucuroși că statul este disciplinat din punct de vedere fiscal, se năpustesc să cheltuiască bani în economie. Conceptul “consolidării fiscale expansioniste”, promovat de Alesina și Ardagna, profesori la Harvard, îmbrățișat cu pasiune de miniștrii de finanțe din UE, s-a dovedit falit. După peste 4 ani de austeritate, încrederea nu a revenit și economia europeană stagnează, fiind plasată puternic pe o cale deflaționistă.

Ideea că austeritatea poate produce creștere economică este pur și simplu o nerozie.

2.

Cheltuirea banilor de către guvern (rețeta keynesiană) pentru a redresa economia nu ar funcționa din cauza efectelor de evicțiune (“crowding-out”) a cheltuielilor private.

Adică, orice ban cheltuit de guvern înseamnă un ban mai puțin cheltuit de sectorul privat. Ne aflăm în fața unei confuzii teribile între o identitate și o funcție care descrie o relație cauzală. Este adevărat că SâI (economisirea este egală cu investiția), dar nivelul lor (al lui S și I) depinde de nivelul venitului național. Este  fals să afirmăm că deficitul public reduce economisirea și deci investițiile private, cum pretind unii economiști cu lecțiile neînvățate. Dimpotrivă, deficitul public, în timp de recesiune, produce creșterea venitului național și în consecință creșterea economisirii și a investițiilor.

Așadar, nu numai că deficitul public nu descurajează investițiile private, ba chiar le stimulează

.

3.

Datoriile publice mari moștenite

produc încetinirea creșterii economice

. Chiar dacă ar putea fi puțin adevăr aici, istoria economică este plină de situații în care datoriile publice mari au însoțit creșteri economice solide. De fapt, nu este deloc clar care este relația cauză-efect între datoria publică și creșterea economică. S-ar putea ca tocmai creșterea firavă să producă creșterea datoriilor publice și nu neapărat creșterea acestora să încetinească economia. Asta s-a și întâmplat în UE.

Recesiunea

, care revine a treia oară în 2014,

a condus la creșterea datoriilor publice și nu invers

.

4.

Prin creșterea primelor de risc, din cauza temerii unor nivele nesustenabile ale datoriilor publice, piețele nu au permis utilizarea deficitului public ca instrument de stimulare a economiei

. Este probabil cel mai înșelător argument. Adepții austerității cu orice preț au dat aici aparent lovitura de grație. Chiar presupunând că deficitul public ar fi bun, nu ne lasă piețele! Sigur, asta în varianta piețelor divine asupra cărora nu putem interveni. Dacă însă considerăm piețele ca parte a societății asupra cărora ne putem exercita controlul democratic, explicația cu împotrivirea piețelor rămâne o poveste, chiar dacă iscusită, pentru naivi. Și legenda cu promisiunea lui Mario Draghi, în vara anului 2012, de a întreprinde tot ceea ce este nevoie pentru a salva moneda euro, liniștind chipurile piețele (faimosul „whatever it takes” ) - pare puțin verosimilă,  chiar dacă a fost preluată cvasiunanim. Mai degrabă a fost o decizie politică a „piețelor”, și nu una economică, luată într-un club șic din Soho (Londra) sau la o cină asezonată cu un vin de top la Monte Carlo. Obiectivul politic al „piețelor”,  legiferarea austerității prin Compactul Fiscal, fusese deja atins. De altfel, piețele au apreciat eronat primele de risc atât înainte de criză, permițând exuberanța irațională, fără să le pese de sustenabilitatea datoriilor, cât și după criză, când au devenit brusc nervoase, suspectând aiurea datoriile ca fiind nesustenabile. Într-un articol recent, 1 septembrie 2014, în Project Syndicate, Joseph Stiglitz, remarca:

”Piețele, desigur, nu există într-un vacuum. Trebuie să fie reguli ale jocului și acestea sunt stabilite prin intermediul proceselor politice”.

Când piețele funcționează prost, producând mari pagube societății, trebuie corectate. Martin Wolf

(„Nu există o cale ușoară spre democrație”

– Financial Times, 4 martie 2014) constata:

“Piețele care funcționează adecvat, sprijinite de state care funcționează bine, asigură un fundament esențial pentru o democrație stabilă”

și identifica două avantaje ale piețelor funcționale:

„asigură prosperitatea și slăbesc conexiunea între avere și putere”

.

Nu este cazul, din păcate, în capitalismul actual dezvoltat, unde cercul vicios între concentrarea puterii politice și a puterii economice nu dă semne că ar slăbi, dimpotrivă.

Toate aceste argumente pro-austeritate sunt firave, dar mai ales, ele au fost complet contrazise de experimentul natural din UE: austeritatea a avut efecte negative asupra creșterii economice, a produs deflație / inflație foarte mică, șomaj inacceptabil de ridicat, creșterea datoriilor și, cel mai grav, spectrul unei stagnări economice pe termen lung („secular stagnation”).

Chiar dacă ignoranța în materie de economie nu este neglijabilă, politicile de austeritate reprezintă probabil opțiuni conștiente de politică economică ale marilor rentieri ai piețelor financiare. Aceștia țin captivă reglementarea și maltratează știința economică prin influența lor asupra dezbaterii de idei.

Din nefericire, politica de austeritate nu este o simplă ajustare neinspirată în urma crizei, ci pare, dacă nimic nu se schimbă, modelul economic al viitorului, proiectat în laboratoarele marilor rentieri. În acest sens, este elocventă scoaterea deficitului bugetar, ca instrument macroeconomic de stabilizare, în afara legii, prin Compactul Fiscal adoptat în UE (la care România a aderat fără practic nicio dezbatere națională). Așadar, prizonieri pe termen lung în arhipelagul austerității. De fapt,

criza este utilizată ca oportunitate pentru restrângerea statului, în calitatea sa de furnizor de bunuri publice: îngrijire medicală, protecție socială, infrastructură, energie, educație, cercetare, etc

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Andrei MOCEAROV