Referendumul privind secesiunea Scotiei se cuvine a fi judecat dintr-o perspective mai ampla decat simpla mentinere a Marii Britanii in configuratia geografica si politica actuala. Chestiunea secesionista este de sorginte veche in Europa, cu focare mai vizibile in Spania (Catalonia, Tara Bascilor) si Belgia (Flandra). Dar sunt si alte state membre ale UE ce pot cunoaste inflamari ale inclinatiilor de separare a unor regiuni. Cazul britanic este intr-un fel curios, deoarece Regatul Unit (UK) este presupus a avea o guvernanta publica mai buna decat in numeroase alte tari europene; el nici nu este in zona euro si, deci, are spatiu de manevra considerabil mai larg in conditii de criza economica (poate emite moneda proprie la nevoie si folosi cursul de schimb ca unealta de corectie a unor dezechilibre), foloseste o limba comuna, are o istorie a promovarii valorilor liberale ce ar trebui sa cimenteze social si civic societatea in ansamblu. Si totusi ceva nu a mers bine in profunzimea tesutului statal, resentimente vechi au persistat (vezi si dosarul foarte negru privind Irlanda de Nord), iar scorul referendumului arata ca nu era cale lunga pentru a fi un alt deznodamant. Oricum, chestiunea nu este inchisa pentru totdeauna, in pofida unor declaratii ale varfurilor politice; exista si angajamante ale Londrei privind deplasarea de prerogative (inclusiv fiscale), ceea ce ar putea conduce la o “federalizare” de facto a Regatului Unit (de notat ca in competitii sportive ca rugby, fotbal, intalnim echipe separate pentru Scotia, Anglia, Tara Galilor, Irlanda de Nord). Ce emotii a starnit referendemul se poate vedea si dintr-o declaratie a prim ministrului britanic, ca pentru el ce importa in mod fundamental este unitatea Regatului Unit , in comparatie cu a fi sau a nu fi in Uniune (citat in “No heartbreak for Cameron in EU exit”, Financial Times, 1 octombrie a.c).Lectia UK are semnificatie majora in legatura cu tendinte separatiste in alte state membre din UE. Astfel, desi sunt argumente puternice in favoarea adancirii integrarii ca mijloc de a face Europa mai solida in fata manunchiului de provocari geopolitice si economice cu care ea se confrunta, tendinte centrifuge par nu arareori sa castige. Aici sunt de mentionat nationalism excesiv in politici publice, fragmentarea pietelor (pe fondul crizei financiare si economice), o disonanta cognitiva in crestere intre elite locale (nationale) si viziunea “europeana”(integrationista) a unor lideri politici si intelectuali, a institutiilor comune. Este de evocat si cresterea intolerantei, xenofobiei, sovinismului, care exprima o stare de spirit si o conduita de grup ce primejduiesc valori umane, liberale/democratice. Ai zice ca nu trebuie sa surprinda asemenea simptome in criza economica si sociala actuala (cu somaj in medie de peste 11% in UE si peste 23% in Spania si Grecia, cu cifre mult mai mari in randurile tinerilor), cand zona euro a dovedit hibe institutionale si de functionare flagrante, care au erodat increderea in integrare. Dar, este de repetat, Marea Britanie nu este in zona euro si a rezistat crizei relativ bine, chiar daca sectorul sau bancar a fost pe marginea prapastiei reclamand bani publici pentru a se salva. Dincolo de intrebarea legitima daca exista in UE forta politica si institutionala de a pune stavila evolutiilor negative, este nedumerirea legata de inclinatia spre secesiune in tari ce au credentiale democratice indiscutabile. De ce aceste propensiuni intr-o uniune care si-a dovedit foloasele dupa al doilea razboi mondial, pentru cetateni individuali si comunitati, state? Nici nu suntem imediat dupa caderea Zidului Berlinului, cand era de asteptat aparitia de state noi dupa prabusirea Uniunii Sovietice exemplu notoriu fiind tarile baltice ce au intrat in UE in 2004 (William Pfaff vorbea acum cca doua decenii despre “Minia Natiunilor”/The Wrath of Nations). As mentiona si disolutia fostei Iugoslavii, statele rezultate fiind inauntrul, sau batand la usa Uniunii acum.
Se remarca, inclusiv in cazul Scotiei, problema descentralizarii de prerogative. Dar una este directia “descentralizarii”, a “devolutiunii” (devolution), inrudita cu subsidiaritatea in terminologie UE, si altceva crearea de noi entitati politico-statale. Pentru Catalonia, Tara Bascilor, etc. se poate invoca posesia unei limbi separate si a unor istorii conflictuale cu “centrul”. Dar si asa este firesc sa ne intrebam: incotro ar conduce o proliferare de secesiuni de natura statala inauntrul Uniunii, in conditiile actuale? Fiindca nu numai Spania, sau Belgia, ar fi supuse unor presiuni separatiste. Am putea vedea tendinte resuscitate in Italia, unde ideea Padaniei nu este o relicva existand si alte veleitati regionale ce pot pune in discutie unitatea unei tari ce a cunoscut unificarea in ultima parte a secolului XIX. De ce nu, oricat ar parea de fantezist, tensiuni si in Franta, unde exista o miscare separatista in Corsica si idei asemanatoare ar putea incolti in alte regiuni. In Romania sunt cei ce sustin, mai voalat, sau mai fatis, autonomizarea “Tinutului Secuiesc”. In Slovacia exista un fenomen similar. Si pot continua enumerari legate de o proliferare a cazurilor de incercare de separare administrativ-statala intr-o uniune cuprinsa deja de curenti adanci de fragmentare. Odata inceputa morisca identitatilor locale articulate politic cu vehementa, unde se va opri aceasta? Ar putea fi declarate cateva cazuri ca fiind “speciale” inchizandu-se poarta altor incercari de separare? Este nerealist sa gandesti asa. Cine ar stabili criteriile de separare intr-o Uniune? Drept este ca nevoia de identitate locala este accentuata de criza actuala si poate fi stimulata cultural de noi tehnologii informationale si comunicationale. In plus, dimensiunea identitara de europenitate nu este implantata suficient in constiinte individuale si colective. Dar logica secesionista, a accentuarii identitatilor locale (inauntrul statelor), poate lovi in Uniune in mod ireparabil. Logica secesionista nu este acelasi lucru cu o descentralizare de prerogative rationala, pragmatica si care urmareste ameliorarea functionarii Uniunii.
Intervine un alt aspect esential legat de guvernanta UE. Extinderea UE cu 10 tari in 2004 a revelat limite ale bunei administrari a treburilor publice. Sa ne amintim dezbaterea intensa extindere (enlargement) vs. adancire (deepening) a integrarii. Criza guvernantei la nivelul UE nu este generata strict de criza financiara si economica, care a reclamat si ea reforme ale mecanismelor de guvernanta in zona euro si nu numai. Despre “deficitul democratic” se vorbeste de mult timp. Fapt este ca diferente mari de dezvoltare intre statele membre (intre Nord si Sud, dupa 2004 intre Vest si Est –in ciuda unor tendinte de convergenta), cresterea mare a numarului lor (28 in 2014 fata de 6 in 1957) ingreuneaza enorm deciziile. Sa ne gandim numai la ce ar insemna, de pilda, o Comisie Europeana cu, sa zicem 35-40 de comisari si cu perspectiva de crestere a numarului. Vedem ca Jean Claude Juncker a simiti nevoia de a avea 6 vice-presedinti coordonatori in componenta Comisiei viitoare. Cum ar fi sa aplici Semestrul European intr-o Uniune cu, sa imaginam, peste 40 de state membre. Unii ar putea sa spuna ca SUA au un numar substantial de state componente, dar peste Ocean avem de-a face cu o alcatuire federala, cu buget federal consistent, cu instititutii corespunzatoare. In loc de o clamata (din partea celor care sustin secesiuni) reprezentativitate mai mare a cetatenilor am constata imposibilitatea de functionare a institutiilor europene. UE este un spatiu economic si social cu o complexitate foarte mare, care nu poate fi aranjata in mod eficace numai cu reguli si proceduri ale Pietei Unice, cu diverse constructii institutionale comune. Conteaza arhitectura statala interioara a Uniunii. Cu cat au fost mai numeroase componentele statale ale UE, cu atat mai complicat a devenit metabolismul decizional la nivelul Uniunii. A intra intr-o logica a separatismelor, ar fragmenta tot mai mult UE, ar fragiliza procesele de guvernanta in Uniune, ar slabi-o. Am putea ajunge la o mare confuzie, babilonie institutionala si un blocaj decizional generalizat, la lupte interminabile pe impartirea bugetului Uniunii, dispute interminabile in alte domenii ale politicilor publice europene. Cercurile de afaceri ar fi descurajate si accente protectioniste s-ar intensifica. In loc de integrare am avea dezintegrare. Separatismul nu ar ajuta nici abordarea marii probleme a integrarii sociale si economice a imigrantilor, multi veniti din afara Europei, cu alte obiceuri si predispozitii culturale. Tot cum nu ar facilita abordarea problemei tot mai acute a inegalitatilor de venituri intre cetateni si care pune sub semnul intrebarii o serie de politici publice, o filosofie economica simplista ce sta la baza “Pietei Unice”. Intr-o formulare teoretica, costurile de tranzactie (transaction costs) in Uniune ar creste din multe puncte de vedere. UE ar tinde parca sa se intoarca, ca geografie politica si economica, in secolul XIX. Proiectul European ar intra in convulsii mari, s-ar putea narui. Secesiunile sunt un joc cu focul in Uniune. Am intalnit viziuni benigne privind secesiuni inauntrul UE, dar suna mult a wishful thinking. Si sa nu uitam mizele imense pentru cetatenii europeni izvorate din haosul de la granite ale Uniunii, lupta impotriva fundamentalismului religios, competitia economica cu Asia si SUA, riscuri geopolitice si tot felul de pericole non-conventionale.
Daniel Dăianu este profesor de economie, iar în acest moment este consilier în cadrul ASF. Din octombrie va fi membru al Consiliului de Administrație al BNR.
0 comments :
Trimiteți un comentariu