Zidul Berlinului nu a căzut și în România. Cât ar costa integrarea Republicii Moldova?

Pe 9 noiembrie 1989 cădea Zidul Berlinului și începea reunificarea Germaniei, care avea să coste 2.000 de miliarde de dolari timp de 25 de ani. Politic, pentru România, zidul de pe Prut încă nu a căzut. Cât ar costa reunificarea dacă s-ar face?

În urmă cu 25 de ani, ceea ce nimeni nu credea că se va întâmpla s-a întâmplat. Zidul Berli­nului a căzut și drumul spre libertate a fost deschis. Fosta URSS și statele din Vest a trebuit să accepte reunificarea Germaniei, tăiată după război.

Pentru România, aflată în aceeași situație cu Republica Moldova ca Ger­mania de Vest cu cea de Est în urmă cu 25 de ani, zidul de pe Prut nu a căzut.

Reunificarea i-a costat pe nemți, după unele estimări, 2.000 mld. dolari, bani cheltuiți pentru infra­structură, ajutoare sociale și modernizarea întreprinderilor. În 1990, Germania de Vest, cu o populație de 64 de milioane de locuitori, avea un PIB total de 1.280 mld. dolari, adică un PIB per capita de 19.000 $.

Germania de Est, cu o populație de patru ori mai mică, adică de 16 milioane de locuitori, avea un PIB total de 25 de ori mai mic, adică de 48 mld. dolari, pentru că avea un PIB per capita de doar 3.000 de dolari. Prin urmare, Germania de Est reprezenta cam un sfert din Ger­mania de Vest ca popu­lație și a 25-a parte ca PIB.

Este interesant că astăzi, în 2014, Re­pu­blica Moldova reprezintă circa 20% din populația României (respectiv 3,6 m­ili­oane față de 20 de milioane) și la nivelul PIB-ului total tot cam a 25-a parte. România are un PIB de circa 147 mld. euro, iar Moldova un PIB de circa 6 mld. euro. Astfel, datele arată că pe nemții din vest reunificarea i-a costat aproximativ de 1,5 ori PIB-ul anu­lui 1990, bani cheltuiți în ultimii 25 de ani și care urmează încă să fie cheltuiți până în 2019. Extrapolând, pentru România costul ar fi de 1,5 ori PIB-ul anului 2014, adică un necesar de circa 200 mld. euro pentru următorii 25-30 de ani. Suma poate părea uri­așă, dar în ur­mătorii 30 de ani PIB-ul României va avea o valoare de 5-10 ori mai mare.

În urmă cu 25 de ani, pe 9 noiembrie, odată cu căderea Zidului Berlinului avea să înceapă pentru cele două Germanii, de Vest și de Est, un proces dureros de unificare, iar pentru întreaga Europă de Est lungul marș către democrația occidentală și desprinderea de trecutul comunist.

În Germania unită diferențele sunt astupate încet și sigur, dar cu costuri financiare uriașe suportate de vest-germani, iar Germania s-a transformat din „omul bolnav al Europei“ și o problemă pentru țările vecine în locomotiva de creștere a economiei europene și cea mai mare forță politică din UE. Un „secret“ al succesului este leadershipul puternic și hotărât.

Prețul financiar plătit de germani pentru reunificare este enorm după orice standarde, 2.000 de miliarde de dolari după unele estimări, bani veniți din Vest, din care cea mai mare parte s-a dus pe ajutoare sociale, iar câteva sute de miliarde de dolari pe investiții de proporții epice în infrastructură. Politicienii vremii au implementat reforme și măsuri economice despre care observatorii de atunci spuneau că sunt nebunești și sortite eșecului.

Cel mai ambițios program de subvenționare din istoria modernă este în continuare în derulare. O suprataxă specială de „solidaritate“ de 5,5% pe venit, introdusă în 1991, pentru modernizarea estului este încă în vigoare.

Rezultatele de până acum sunt însă mai mult decât încurajatoare. Venitul mediu din est a crescut de la doar o jumătate la două treimi în raport cu cel din vest. De asemenea, speranța de viață din est s-a majorat cu șapte ani, adică cu trei ore pentru fiecare euro investit de vest-germani. Rata șomajului în est este la cel mai redus nivel de după anii ’90 și tinerii, care după reunificare au invadat vestul industrializat, au început să se mute în est.

Drumul nemților până aici nu a fost ușor. Pe măsură ce euforia căderii zidului se disipa, est-germanii și-au dat seama că sunt niște „sărăn­toci“ în orașele din vest. Mărcile est-germane erau inu­tile în Germania Occidentală, iar alocația de „bun venit“ de 100 de mărci vestice date de guvernul de la Bonn fiecărui estic a fost cheltuită repede pe tentațiile occidentale, notează The Wall Street Journal. Protestele antiregim din Germania de Est au făcut evident că est-germanii vor să fie plătiți în mărci occidentale, ceea ce însemna, inevitabil, reunificarea țării, fuziunea vestului cu un stat falimentar și o economie care, fără reforme, nu ar fi avut nicio șansă în afara blocului comunist.

O industrie est-germană învechită și depășită tehnic și o infrastructură la pământ

Planul de reunificare al guvernului de la Bonn a fost primit cu critici dure de economiștii vest-germani. Ei se temeau că rezultatul, creșterea datoriilor statului și inflația, vor destabiliza economia și bloca integrarea economică europeană.

Pentru Theo Waigel, ministrul de finanțe vest-german de atunci, trezirea din beția căderii Zidului Berlinului a venit repede.

„Trebuia să găsesc cum vom gestiona situația din punctul de vedere al politicii financiare. Nimeni nu știa exact care erau condițiile în Germania de Est“, povestește Waigel într-un interviu acordat în 2007 postului de radio Deutschlandfunk.

Inspecțiile care au urmat au găsit o industrie învechită și depășită tehnic, o infrastructură în dezintegrare și pericole pentru mediul înconjurător. Productivitatea muncitorilor est-germani era la jumătate din cea a colegilor vest-germani. Doar una din zece gospodării avea propriul telefon, iar echipamentele pentru muncitori erau greu de găsit, aceasta într-un stat muncitoresc.

Germania de Vest și-a făcut planuri de reunificare din timp

Germania de Vest și-a asigurat sprijinul Moscovei pentru reunificare cu un credit de 3 miliarde de mărci și cu promisiunea plății altor 12 miliarde de mărci pentru retragerea trupelor sovietice din Germania de Vest până în 1994.

În februarie 1990 ministrul Waigel a luat măsuri pentru suplimentarea bugetului cu 6,9 miliarde de mărci (pe atunci echivalentul a 3,8 miliarde de dolari) pentru acoperirea costurilor imediate ale refugia­ților est-germani.

Acesta a fost primul pachet de ajutor financiar semnificativ din partea Bonnului de după căderea zidului. După o perioadă de haos politic, în martie au urmat în Germania de Est primele alegeri libere de după 1932, iar acestea au adus la putere un guvern democratic.

În mai, Germania de Vest a înființat un fond de unitate națională de 115 miliarde de mărci (pe atunci 63 miliarde de dolari). Pe 1 iulie a luat ființă uniunea monetară germană, prin care era transferată autoritatea de politică monetară și fiscală în Vest și era deschisă calea reunificării formale de pe 3 octombrie. Odată cu înființarea uniunii monetare, peste noapte salariile, pensiile și economiile de până la 6.000 de mărci est-germane erau schimbate în mărci vest-germane la un curs de unu la unu.

Acest curs avea ca scop împiedicarea est-germanilor să migreze în vest în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite. Uniunea monetară, indirect, elimina sute de mii de locuri de muncă necompetitive din industria est-germană auto, a oțelului, chimică și a electronicelor.

De cealaltă  parte, și companii vest-germane au profitat de proiectele masive de infrastructură și de cererea pentru bunuri și servicii de calitate occidentală.

Erorile nu au lipsit

Planul nu a fost lipsit de erori. Una dintre cele mai evidente este supraevaluarea activelor industriei est-germane. Cifra estimată de agenția de privatizări a fost de 600 de miliarde de mărci.

Instituția a înregistrat la finalul procesului de re­structurare și privatizare un deficit de 250 de miliarde de mărci, după cum își amintește premierul Kohl. Guvernul a privatizat 8.500 de întreprinderi est-germane, iar în aceste privatizări prioritatea a fost protejarea locurilor de muncă și nu veniturile.

O altă greșeală a fost că numeroase orașe est-germane, adesea din regiuni izolate, au folosit fondurile de reunificare pentru a construi parcuri acvatice recreaționale uriașe, așa cum vedeau în vest. Acum aceste facilități atrag prea puțini clienți.

Apoi miliarde de euro au fost cheltuiți pe renovarea locuințelor din cartierele centrale ale orașelor, rezultatul fiind că mulți oameni s-au mutat din apartamentele din prefabricate și cu chirii mari de la periferie în locurile mai frumoase din centru. Acum, aceste apartamente sunt demolate, pe cheltuiala contribuabililor, scrie Deutsche Welle.

Eforturile de integrare au secătuit de putere economia. Până la începutul anilor 2000 Germania era adesea descrisă ca „omul bolnav al Europei“.

Între 1998 și 2005 creșterea medie a PIB-ului a fost de doar 1,2%, luând în calcul recesiunea din 2003, ritm sub cel al majorității țărilor din zona euro. Rata șomajului a urcat de la 9,2% în 1998 la 11,1% în 2005. Dar după Marea Recesiune, Germania a început să fie descrisă ca un „superstar economic“. Spre deo­sebire de vecinii europeni și de SUA, în Germania șomajul a crescut doar marginal în timpul recesiunii, cu toate că PIB-ul a scăzut accentuat în 2008 și 2009. De asemenea, exporturile germane au atins niveluri record.

Sursa:
Ziarul Financiar

Autor:
Bogdan Cojocaru