Petrolul, sau mai degrabă scumpirea acestuia printr-un război al prețurilor dus contra SUA și Occidentului în anii ’70, a adus țărilor arabe bogate în resurse de țiței suficientă energie pentru a-și dubla sau chiar tripla într-un termen de doar câțiva ani PIB-ul per capita și îmbunătăți spectaculos standardele de viață.Cu petrodolari, Qatar a ajuns una dintre cele mai bogate țări din lume. Însă refuzul de a-și diversifica economiile, de a moderniza legislația, de a promova drepturi care sunt de bază în lumea occidentală cum ar fi egalitatea între sexe, inhibarea cercetării și inovării și închiderea față de Vest fac ca bogăția multora din aceste state să nu se transforme în dezvoltare statală, socială și economică.
Lumea arabă nu este unitară, existând diferențe mari spre exemplu între economiile nord-africane, care sunt mai deschise și tind să se diversifice, și cele mai bogate, bazate exclusiv pe petrol, din Orientul Mijlociu. Acestea din urmă au cea mai mare influență geopolitică la nivel global. Aici, în afară de proiecte legate de petrol și gaze naturale și câteva proiecte de infrastructură – porturi precum Jebel Ali și aeroporturi precum Dubai –, dezvoltarea economică reală este mai mică decât ar fi de așteptat având în vedere resursele umane și naturale bogate, scrie Forbes.
O barieră importantă în calea dezvoltării reale a acestor țări, cel puțin în spiritul occidental, este mediul legislativ depășit, bazat în cea mai mare parte pe legi britanice neactualizate, moștenire a colonialismului britanic, împletite cu legea islamică, Sharia. O astfel de infrastructură legislativă nu este compatibilă cu afacerile moderne. Piața în general nu este liberă, iar pornirea unei afaceri durează mult timp.
Educația
Corupția și birocrația „aristocratică“ reprezintă alte impedimente. Un grup restrâns de familii pot modifica legile după bunul plac și în funcție de propriile interese. Sau pot pur și simplu ignora legea.
De asemenea, investițiile făcute în exploatarea petrolului și gazelor naturale le exclud pe aproape toate celelalte. Antiintelectualismul și atitudinea antiștiință insuflate de islamul fundamentalist obstrucționează progresul economic. Islamul în sine nu este ostil științei. Timp de sute de ani lumea arabă a furnizat matematicieni și alți oameni de știință care au influențat lumea occidentală. Acum însă educația în multe țări musulmane pune accent mai mult pe promovarea religiei decât pe știință. Aceia care primesc educație de calitate preferă să rămână în străinătate.
Un impediment este și faptul că femeile sunt considerate cetățeni de rang secund. Femeile nu pot contribui direct la forța de muncă și nu sunt educate după aceleași standarde precum cele ale bărbaților.
De asemenea, lumea arabă tinde să se închidă în fața influențelor mediului de afaceri occidental, o moștenire a aliențelor cu URSS încheiate în contextul opoziției față de Vest și în timpul Războiului Rece și față de Israel. Reticența sau chiar ostilitatea față de evrei frânează progresul. Unii dintre cei mai dinamici inovatori în tehnologie și oameni de afaceri din SUA sunt evrei.
O altă barieră majoră în calea dezvoltării este instabilitatea geopolitică. Războaiele din Irak sau cele cu Israelul sunt notorii.
De-a lungul istoriei bogăția în resurse naturale a ajutat anumite țări să prospere, un exemplu fiind SUA, dar economiile bazate exclusiv pe resurse naturale în absența creării de valoare locală nu duc în general la devoltarea societății. Diferențele calitative sunt mari între economiile construite pe extragerea resurselor naturale, în care cheltuielile sunt centrate pe populație, și economii construite de populație pe baza muncii productive, unde dezvoltarea societății aduce mai multă bunăstare. Japonia, Taiwan, Coreea de Sud și tot mai mult China se dezvoltă prin industria prelucrătoare. Acestea au pornit cu o valoare adăugată mică și au urcat pe lanțul valoric. Japonia va rămâne până în 2030 a treia economie ca mărime din lume. China se plasează în prezent pe locul doi. Alternativa este o economie extractivă precum Argentina, foarte vulnerabilă la ciclurile economive și care de la o țară plasată pe locul 10 la nivel mondial în 1930 a ajuns o economie care cochetează cu defaultul.
Inegalitate în distribuirea bogăției
Bogăția, în economii bazate pe resurse, este distribuită mult mai inegal și ineficient, cea mai mare parte ajungând la un număr mic de persoane ajunse în vârful lanțului social adesea mulțumită legăturilor tribale, de familie sau politice și nu datorită productivității sau pregătirii. Într-o economie manufacturieră competitivă, averea tinde să se transforme în inovație și afaceri eficiente, iar cineva care are idei mai bune are mai multe șanse de a ajunge în vârf.
În țările din Orientul Mijlociu, în afară de produse și servicii simple destinate consumului local, infrastructura locală de transport, de apă și energie, orice dezvoltare locală este ineficientă economic.
Un exemplu sunt zgârie-norii care stau nefolosiți în deșert. Astfel de proiecte au fost în cea mai mare parte comandate de guvern sau de familiile influente afiliate guvernului și finanțate de intrările masive de capital generate de vânzările de petrol și gaze sau de investiții făcute de Rusia, Africa de Sud sau alte țări din lumea arabă și cea musulmană și nu de inițiativa liberă de afaceri. Aceste investiții nu produc avere, ci doar o stochează. Chiar și forța de muncă necesară concretizării acestor investiții este importată. Fondurile de investiții ale marilor producători arabi de petrol în general investesc în afara regiunii.
1973, anul în care petrolul a devenit arma economică a statelor arabe în războiul cu Occidentul
Șocul prețului petrolului din 1973 a provocat, după unele estimări, micșorarea PIB-ului american cu 2,5%, a dus la majorarea șomajului și inflației și a aruncat economia într-o recesiune severă și de durată. Embargoul impus atunci Americii de statele arabe a provocat un transfer enorm de bogăție către ele, a dat o lovitură dură hegemoniei SUA pe scana geopolitică și a pus la încercare alianța occidentală, în condițiile în care reducerea livrărilor de petrol a creat tensiuni între aliați, se arată într-o analiză a Centrului pentru Studii Internaționale și de Strategie.
Semințele embargoului au fost sădite cu mult înainte de octombrie 1973. Organizația Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC) a fost înființată în 1960 pentru a permite țărilor producătoare un control mai bun asupra prețurilor și producției interne. În 1968 mai multe state arabe membre ale OPEC s-au aliat în Organizația Țărilor Arabe Exportatoare de Petrol (OAPEC), punând astfel bazele instrumentului prin care au întrerupt livrările în 1973.
Ele au profitat de „setea” americanilor de benzină, stimulată de dezvoltarea în anii ’50 a rețelei de autostrăzi din SUA. În acei ani, consumul de petrol din producția internă a crescut cu 50%, iar avansul a continuat în următorul deceniu. De asemenea, ritmul de creștere a cererii globale a ajuns să-l depășească pe cel al producției, aducând producătorii arabi în avantaj pe piață. În august 1971, SUA s-au retras unilateral din acordul Bretton Woods și și-au lăsat dolarul să fluctueze liber. Țările industrializate le-au urmat exemplul și au început să-și mărească rezervele printând bani pe măsură ce valutele se stabilizau. De vreme de petrolul era evaluat în dolari, deprecierea a redus valoarea barilului de petrol la producători, în timp ce bunurile importate de aceștia lumea industrializată s-au scumpit. În același an, pentru a combate inflația în SUA, președintele Richard Nixon a impus prima fază a unui program de control al salariilor și prețurilor, ceea ce a pus presiuni și mai mari pe producția internă, și așa slăbită de secarea exploatărilor. Cererea a continuat să crească chiar dacă producția scădea. Deficitul a început să fie tot mai mult umplut cu petrol importat. Dacă în 1950 prin importuri era satisfăcută 8% din cerere, în 1973 petrolul importat a ajuns să reprezinte aproape 20% din consum. Dependența Americii de petrol extern a crescut la 31% în 1980.
Pe 6 octombrie 1973, Siria și Egipt au lansat un atac surpriză asupra Israelului (războiul de Yom Kippur). Pe 12 octombrie președintele Nixon a autorizat livrarea de provizii și arme Israelului, în timp ce URSS aprovizinau Siria și Egipt. Patru zile mai târziu, OAPEC a anunțat că va majora prețul petrolului cu 70%. Pe 17 octombrie, miniștrii OAPEC au căzut de accord să reducă producția cu 5%. Pe 19 octombrie Nixon a cerut Congresului ajutoare de urgență de 2,2 miliarde de dolari pentru Israel, atrăgând astfel embargoul total și colectiv al țărilor OAPEC, cărora li s-au alăturat Siria, Egipt și Tunisia, asupra exporturilor de petrol către SUA. Au urmat reduceri selective ale livrărilor către consumatori din Europa de Vest și Japonia. Prețurile au urcat de mai mult de două ori în doar câteva zile. Embargoul a fost retras pe 17 martie, după ce Israel și-a retras trupele pe malul estic al Canalului Suez. OAPEC este compusă acum din Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Algeria, Arabia Saudită, Siria, Irak, Qatar, Kuweit, Libia, Egipt.
0 comments :
Trimiteți un comentariu