Trei categorii de țări se disting astăzi pe Terra: 1) țări cu economii competitive puternice, viguroase, ce pot determina sau influența mersul lumii; 2) țări care nu au forța de a imprima direcții în economia globală, dar au puterea și voința de a se adapta cerințelor eficienței și competitivității; 3) țări care, dominate de imposibilitatea de a se adapta acestor cerințe, se izolează în neputință și sărăcie. Unde se încadrează România? Să influențăm mersul lumii nu putem. Dar nici între cei izolați în neputință nu e locul nostru.Suntem însă obligați să alegem: ori înaintăm către Zona Euro cu gândul limpede și cu hotărârea fermă de a grăbi restructurările – și nu folosesc întâmplător pluralul, pentru că sunt multe restructurări de făcut, de la bugetul țării la balanțele externe și de la calitatea creșterii economice la piața muncii –, ori vom fi nevoiți să acceptăm o încetinire semnificativă a creșterii bunăstării. În acest context, criteriul cardinal este creșterea capacității noastre de a contribui la întărirea Uniunii Europene, lângă celelalte țări partenere, cu un potențial care să constituie un activ și nicidecum un pasiv. Șanse avem. În primul rând, pentru că dispunem de o piață mare, a doua ca dimensiune din Europa Centrală. În al doilea rând, avem resurse nebănuite de creștere a productivității. În al treilea rând, avem un cert potențial de inventivitate.
Marile probleme nerezolvate sunt însă încetineala în acceptarea schimbărilor cantitative și a creșterii calitative. Fără soluționarea acestor două mari probleme nu va putea fi ruptă definitiv România de trecutul ei. Bine ar fi fost să ne fi grăbit să facem toate aceste schimbări cât „timpul“ a fost frumos, în anii de boom de dinainte de criză. Acum, vom fi nevoiți să le facem concomitent cu pregătirea noii faze de avânt din viitorul ciclu economic.
Țările din prima ligă cultivă, de vreme îndelungată, un adevăr esențial: acela că numai competiția calitativă duce la performanță. Mai departe, performanța produce bunăstare. Dar nici competiția, nici performanța și nici bunăstarea nu pot exista fără organizare. Surplusul de performanță, uriașă resursă de bogăție a țărilor dezvoltate, se bazează cu deosebire pe o bună organizare a muncii. Cele mai multe dintre companiile celebre în toată lumea, care de-a lungul timpului au aruncat serii întregi de spirite viguroase în vălmășagul competiției economice, au învățat să nu facă gesturi întâmplătoare. Și, mai ales, să facă toate gesturile necesare. E bine că începem să râvnim la un astfel de stil de a face economie. E rău însă că ne adaptăm încet.
Economia oricărei țări se recomandă prin ce produce: avioane, automobile, pălării, pâine, carne, servicii. Dar în spatele tuturor acestor mărfuri sunt oamenii, cu pregătirea lor, cu priceperea lor, cu mentalitățile lor, cu obiceiurile lor, cu sentimentele ori resentimentele lor și cu capacitatea lor de a fabrica bunuri utile. Abia în al doilea rând înseamnă hale, mașini, tehnologii, bani. Dar dincolo și de oameni, și de mașini, e nevoie de o concurență care să ajungă la cote extrem de înalte, ca o componentă importantă a competitivității economice. Numai așa piața, devenind concurențială, se va uita și de unde vin producătorii, dar cu deosebire și încotro merg. Câștigători fiind cei care pot să producă mai bine, în condiții de eficiență maximă. Țel care cere din partea societății românești un efort uriaș de grabnică restructurare, de eficientizare, de perfecționare a întregii activități. Și de adaptare în viteză a economiei la un sistem competitiv. Numai așa, în anii imediat următori, țara se va putea angaja într-o bătălie pe două fronturi: un front pentru însănătoșirea în continuare a bugetului, prin mai multă disciplină financiară, și altul pentru consolidarea creșterii economice. Altfel, doar tăind cheltuieli de investiții și reducând restructurarea la disponibilizări de forță de muncă, adaptarea se va produce încet. Mult prea încet.
0 comments :
Trimiteți un comentariu